Notarul Ioan Ardelean si sotia sa Maria din satul Doboi, comuna Plaiesii de Jos, jud Harghita.

Povestea reală si cutremurătoare a notarului din Doboi, omorât de unguri în anul 1944.

Roțile mari ale căruței se afundară scârțâind asemenea unor uși de cavou sinistre, până la jumătate în noroiul rece al toamnei spre disperarea femeii care se uita cu ochi răvășiți în urmă. “De data asta nu mai scăpăm, Ioane, aici vom muri, să știi că te-am iubit mult...”. Bărbatul cu ochi albaștri și senini ca un oțel de cer, cobora scarita atelajului si cu miscari repezi dar sigure, dezlega caii, alungându-I cu o șuierătură de nuia în pădurea de la poalele dealului. “Măcar ei, săracii, să scape…”, își spuse în gând, în timp ce-I cuprinse mâna Mariei, privind-o ca și cum ar fi vrut să pună în jurul ei un zid de netrecut. Nu apucă să-și termine prima rugăciune, aceea pentru femeia lui, când primul glonț îi străpunse cu un zgomot sec și înfundat piciorul, la o palmă mai jos de genunchi. Nu căzu, se agăță doar de un brad. Maria nu schiță niciun gest, dar totul în jurul ei începu să se învârtă cu o viteză amețitoare, părea că toată lumea, cu munții, dealurile și pădurile ei fusese urcată într-un carusel scăpat de sub control. Soldații unguri se opriseră cam la douăzeci de metri de ei, alcătuind în jurul lor un cerc macabru. Nu se rosteau cuvinte, acestea fiind deja spuse demult. Între ei nu era decât tăcere și sânge. Ioan Ardelean era notar în satul Doboi din comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita. În anul 1940, atunci când Ardealul a fost cedat Ungariei, a încercat din răsputeri să păstreze comuna cu numele țăranilor lui Ștefan cel Mare, inclusiv satul Doboi, în administrație românească. Linia rece a Dictatului nu i-a dat însa dreptate. Ungurii nu l-au uitat, patru ani l-au vânat, l-au hărțuit și chinuit, așteptând parcă cu o perversitate de felină sălbatică momentul potrivit pentru a-l omorî. Acesta venise acum, odată cu retragerea trupelor hortyste spre vest.
Al doilea glonț îi sfâșie umărul stâng, răstignindu-l de brad. Simți până-n rărunchi toate rădăcinile copacilor strămoșilor lui, care nu-l lăsară să cadă, ci să se înalțe-n genunchi, în fața lui Hristos, odată cu a doua rugăciune, aceea pentru țăranii lui dragi, pentru Vancea, pentru Radu si Elisabeta, pentru toți doboienii cărora le-a jurat să moară român, acolo pe dealul lor sfânt, sfârtecat de obuze și sărutat de icoane. Maria îl mângâie apăsat pe frunte, răscolind neputincioasă cu cealaltă mână, pământul negru, îmblânzit de sânge. Călăii trăseseră și ultimul cartuș, țintit de acestă dată între ochii ce nu vroiau să moară de-atâta albastru. Sufletul lui Ioan se odihni în sfârșit pe aripa Arhanghelului ce-l purta către cer, odata cu rostirea celei de a treia rugăciuni: pentru România. Trupul lui înfășura ca într-o îmbrățișare eternă puiul de brad ce-și scutura ramurile fraged de verzi la auzul nechezatului de cai…Avrămuț si Horea, eliberați de Ioan, se adăpau cu lacrimi înroșite dintr-un râu din Moldova, într-o taină aparte, de puțini înțeleasă. De pe dealul din Doboi, dacă te ridici pe vârful picioarelor, și dacă mergi cu ochii preț de-o rugăciune, îl vezi pe Ștefan Vodă. El este acolo de la începutul lumii de fapt, de când a curs prima picatură de sânge, lacrimă și fericire pentru acest pământ. Alături de Ioan, în oastea lui Hristos.

Sa fii român uneori este greu, dar intotdeauna este atat de frumos...

Sa fii român uneori este greu, dar intotdeauna este atat de frumos...
De fiecare data cand pasesc in curtea unei case de la tara ma incearca un pic de sfiala, de parca n-as vrea sa deranjez cu nimic randuiala de secole ce sta intiparita acolo.
Cand am deschis poarta, zeci de priviri se atintira spre mine. Era multa lume. Am salutat respectuos si am dat sa ma indrept spre intrarea in casa pentru a ma debarasa de bagaje. O mana hotarata ma opri insa din drum si cand intorsei capul intalnii privirea calda a unei femei: "Buna ziua Mihai, sa stii ca am vazut ce faceti voi in Covasna si Harghita cu tricolorul si cartile de Mihai Eminescu. Pana la toamna strang si eu cateva carti, poate si steaguri si ti le trimit, sa le duci acolo la copiii de români din satele voastre". Ma aflam in batatura casei soacrei mele (“mamica”, cum ii spun eu) de la Cotul Ciorii din Buzau, la parastasul bunicului Adrianei. Am imbratisat-o pe doamna Nina, si am simtit intreaga caldura a poporului român. Nu cred ca si-a inchipuit Nina ce au insemnat vorbele ei pentru mine. Am inteles un lucru simplu: daca o femeie dintr-un sat din Buzau, cu multe griji pe cap, cu o viata deloc usoara, se gandeste la românii din satele Harghitei si Covasnei, daca din banutii ei cumpara o carte si un steag pentru elevii din Inima Tarii, atunci poporul român traieste, este viu si reactioneaza, mai ales atunci cand se si incearca macar o anumita forma de organizare. Nu am nevoie de statistici sau de studii savante pentru a intelege sufletul acestui popor, pentru a intelege acest suflet stau de vorba cu doamna Nina din Cotul Ciorii sau sarut mana tarancii din Aita Medie Covasna care a pus pe mormantul barbatului ei tricolorul românesc. Românii nu sunt lasi, prosti sau resemnati, instinctul national s-a pastrat in structura acestui popor, cine nu vede acest lucru sa mearga in biserici, in sate, la mormantul parintelui Arsenie Boca sau al parintelui Justin Parvu, sa imbratiseze acolo poporul cel credincios ce sta in genunchi in fata Neamului, sa stea de vorba cu oamenii, sau si mai bine, sa incerce sa faca ceva impreuna cu ei pentru România.
Sa fii român este uneori greu, dar intotdeauna este atat de frumos...

Tărâna cu Tărâna.

Tărâna cu tărâna, pumn cu pumn de tărâna, din loc sfânt de munte, de mănăstire, de sânge, de luptă, de loc în care am căzut si ne-am ridicat, vom amesteca, vom face lutul ce se va învârti pe roata olarului din Carpati.
Tărâna de cruce si cer ne curge prin vine, prin ea vom renaste în sfinti, în părinti si icoane, prin ochii lor vom rosti juraminte, credinte, cuvintele-de-nceput.
Lut ars, de ploaie-nviat vom fi.
Vom urca dealul sprijinit de palmele de dincolo de Pământ, spre Tară.
Si ochii nostri se vor odihni pe norii din Zori.

Omorâti Poetul, căci altfel Totul va renaste.

Omorâti Poetul le spuse stăpânul, celor făra de nume.
Dar le-am frânt mana barbatilor, le-am tăiat părul  femeilor si le-am dărâmat piscurile muntilor, le-am luat aurul, campiile si Marea.
Omorâti Poetul vă spun,
Caci altfel Totul va renaste.
Mihail Eminescu stă langa Hristos, în Cerul Carpatilor.
Genunchii lui sângerează în Rugăciunea pentru România.