marți, 28 iulie 2015

Notarul Ioan Ardelean si sotia sa Maria din satul Doboi, comuna Plaiesii de Jos, jud Harghita.


Povestea reală si cutremurătoare a notarului din Doboi, omorât de unguri în anul 1944.

Roțile mari ale căruței se afundară scârțâind asemenea unor uși de cavou sinistre, până la jumătate în noroiul rece al toamnei spre disperarea femeii care se uita cu ochi răvășiți în urmă. “De data asta nu mai scăpăm, Ioane, aici vom muri, să știi că te-am iubit mult...”. Bărbatul cu ochi albaștri și senini ca un oțel de cer, cobora scarita atelajului si cu miscari repezi dar sigure, dezlega caii, alungându-I cu o șuierătură de nuia în pădurea de la poalele dealului. “Măcar ei, săracii, să scape…”, își spuse în gând, în timp ce-I cuprinse mâna Mariei, privind-o ca și cum ar fi vrut să pună în jurul ei un zid de netrecut. Nu apucă să-și termine prima rugăciune, aceea pentru femeia lui, când primul glonț îi străpunse cu un zgomot sec și înfundat piciorul, la o palmă mai jos de genunchi. Nu căzu, se agăță doar de un brad. Maria nu schiță niciun gest, dar totul în jurul ei începu să se învârtă cu o viteză amețitoare, părea că toată lumea, cu munții, dealurile și pădurile ei fusese urcată într-un carusel scăpat de sub control. Soldații unguri se opriseră cam la douăzeci de metri de ei, alcătuind în jurul lor un cerc macabru. Nu se rosteau cuvinte, acestea fiind deja spuse demult. Între ei nu era decât tăcere și sânge. Ioan Ardelean era notar în satul Doboi din comuna Plăieșii de Jos, județul Harghita. În anul 1940, atunci când Ardealul a fost cedat Ungariei, a încercat din răsputeri să păstreze comuna cu numele țăranilor lui Ștefan cel Mare, inclusiv satul Doboi, în administrație românească. Linia rece a Dictatului nu i-a dat însa dreptate. Ungurii nu l-au uitat, patru ani l-au vânat, l-au hărțuit și chinuit, așteptând parcă cu o perversitate de felină sălbatică momentul potrivit pentru a-l omorî. Acesta venise acum, odată cu retragerea trupelor hortyste spre vest.
Al doilea glonț îi sfâșie umărul stâng, răstignindu-l de brad. Simți până-n rărunchi toate rădăcinile copacilor strămoșilor lui, care nu-l lăsară să cadă, ci să se înalțe-n genunchi, în fața lui Hristos, odată cu a doua rugăciune, aceea pentru țăranii lui dragi, pentru Vancea, pentru Radu si Elisabeta, pentru toți doboienii cărora le-a jurat să moară român, acolo pe dealul lor sfânt, sfârtecat de obuze și sărutat de icoane. Maria îl mângâie apăsat pe frunte, răscolind neputincioasă cu cealaltă mână, pământul negru, îmblânzit de sânge. Călăii trăseseră și ultimul cartuș, țintit de acestă dată între ochii ce nu vroiau să moară de-atâta albastru. Sufletul lui Ioan se odihni în sfârșit pe aripa Arhanghelului ce-l purta către cer, odata cu rostirea celei de a treia rugăciuni: pentru România. Trupul lui înfășura ca într-o îmbrățișare eternă puiul de brad ce-și scutura ramurile fraged de verzi la auzul nechezatului de cai…Avrămuț si Horea, eliberați de Ioan, se adăpau cu lacrimi înroșite dintr-un râu din Moldova, într-o taină aparte, de puțini înțeleasă. De pe dealul din Doboi, dacă te ridici pe vârful picioarelor, și dacă mergi cu ochii preț de-o rugăciune, îl vezi pe Ștefan Vodă. El este acolo de la începutul lumii de fapt, de când a curs prima picatură de sânge, lacrimă și fericire pentru acest pământ. Alături de Ioan, în oastea lui Hristos.

luni, 13 iulie 2015

Sa fii român uneori este greu, dar intotdeauna este atat de frumos...

Sa fii român uneori este greu, dar intotdeauna este atat de frumos...
De fiecare data cand pasesc in curtea unei case de la tara ma incearca un pic de sfiala, de parca n-as vrea sa deranjez cu nimic randuiala de secole ce sta intiparita acolo.
Cand am deschis poarta, zeci de priviri se atintira spre mine. Era multa lume. Am salutat respectuos si am dat sa ma indrept spre intrarea in casa pentru a ma debarasa de bagaje. O mana hotarata ma opri insa din drum si cand intorsei capul intalnii privirea calda a unei femei: "Buna ziua Mihai, sa stii ca am vazut ce faceti voi in Covasna si Harghita cu tricolorul si cartile de Mihai Eminescu. Pana la toamna strang si eu cateva carti, poate si steaguri si ti le trimit, sa le duci acolo la copiii de români din satele voastre". Ma aflam in batatura casei soacrei mele (“mamica”, cum ii spun eu) de la Cotul Ciorii din Buzau, la parastasul bunicului Adrianei. Am imbratisat-o pe doamna Nina, si am simtit intreaga caldura a poporului român. Nu cred ca si-a inchipuit Nina ce au insemnat vorbele ei pentru mine. Am inteles un lucru simplu: daca o femeie dintr-un sat din Buzau, cu multe griji pe cap, cu o viata deloc usoara, se gandeste la românii din satele Harghitei si Covasnei, daca din banutii ei cumpara o carte si un steag pentru elevii din Inima Tarii, atunci poporul român traieste, este viu si reactioneaza, mai ales atunci cand se si incearca macar o anumita forma de organizare. Nu am nevoie de statistici sau de studii savante pentru a intelege sufletul acestui popor, pentru a intelege acest suflet stau de vorba cu doamna Nina din Cotul Ciorii sau sarut mana tarancii din Aita Medie Covasna care a pus pe mormantul barbatului ei tricolorul românesc. Românii nu sunt lasi, prosti sau resemnati, instinctul national s-a pastrat in structura acestui popor, cine nu vede acest lucru sa mearga in biserici, in sate, la mormantul parintelui Arsenie Boca sau al parintelui Justin Parvu, sa imbratiseze acolo poporul cel credincios ce sta in genunchi in fata Neamului, sa stea de vorba cu oamenii, sau si mai bine, sa incerce sa faca ceva impreuna cu ei pentru România.
Sa fii român este uneori greu, dar intotdeauna este atat de frumos...

Tărâna cu Tărâna.

Tărâna cu tărâna, pumn cu pumn de tărâna, din loc sfânt de munte, de mănăstire, de sânge, de luptă, de loc în care am căzut si ne-am ridicat, vom amesteca, vom face lutul ce se va învârti pe roata olarului din Carpati.
Tărâna de cruce si cer ne curge prin vine, prin ea vom renaste în sfinti, în părinti si icoane, prin ochii lor vom rosti juraminte, credinte, cuvintele-de-nceput.
Lut ars, de ploaie-nviat vom fi.
Vom urca dealul sprijinit de palmele de dincolo de Pământ, spre Tară.
Si ochii nostri se vor odihni pe norii din Zori.

Omorâti Poetul, căci altfel Totul va renaste.

Omorâti Poetul le spuse stăpânul, celor făra de nume.
Dar le-am frânt mana barbatilor, le-am tăiat părul  femeilor si le-am dărâmat piscurile muntilor, le-am luat aurul, campiile si Marea.
Omorâti Poetul vă spun,
Caci altfel Totul va renaste.
Mihail Eminescu stă langa Hristos, în Cerul Carpatilor.
Genunchii lui s
ângerează în Rugăciunea pentru România.

sâmbătă, 2 mai 2015

Revista 22 loveste din nou...

Revista 22 loveste din nou...in poporul român.
Cand revista 22 isi epuizeaza resursele de patapievici, apeleaza la prietenii lor, extremistii maghiari. Recent, un neica-nimeni, de semneaza cu numele de Dini G. Jónas, isi da cu parerea in revista mai-sus amintita despre Marea Unire de la 1918, inspirat fiind bineinteles de elucubratiile lui Lucian Boia, fidel Directivelor Kominternului, care milita pentru dezmembrarea României.
Pe scurt, dupa capul lui Dini G, Unirea a fost decisa de un grup de intelectuali români, impotriva vointei restului de populatie româneasca. Argumentele "forte" sunt acelea ca, acestia, intelectualii, ar fi reprezentat "numai" o treime din populatia oraselor (conform recensamantului din 1910) si ca românii de la sate aveau alte treburi decat Unirea. Banuiesc ca procentul intelectualilor maghiari de la orase se apropia de 100 la 100, ungurii umband pe strazi numai cu cartea in mana, iar taranii români nu aveau altceva in cap decat cum sa-i hraneasca mai bine pe acestia. Delirul continua cu atacarea "injustului Trianon" (uitandu-se ca noi ne-am castigat drepturile pe campurile de batalie, unde taranii nostri au facut pamantul sa musteasca de sangele varsat), cu "imperialistul Bratianu", care a avut uimitorul tupeu de a se gandi la Tisa ca hotar românesc (cred ca Mihai Eminescu a fost si mai imperialist) si cu afirmatii jignitoare la adresa Armatei Române, care, vezi Doamne!, ar fi fost "catastrofala" si "in deruta". Oare in cat timp ar fi cucerit un an mai tarziu Budapesa daca nu ar fi fost asa de "catastrofala" ? Asa, "in deruta" fiind, a facut-o in cateva zile.
Ce este de retinut daca pot spune asa, din acest gulas acrit... ungurii, atunci cand injura poporul român, nu sunt in stare nici macar sa-l injure de unii singuri, apeleaza adesea la cozi de topor cu nume românesc, caci si Lucian Boia e român, dupa buletin.
"Danseaza ursul romanesc, de 2000 de ani danseaza..."

joi, 5 martie 2015

Mama ierbii

Mama ierbii.

Dacă auzi iarba crescând, atunci poti păsi în satul tăranului român,
Loc tainic, sortit spre Intelegere.
Ce este lutul din care s-a născut Ion ?
Tărâm udat de izvor
De apa sfintit
ă-n sobor.
Dar p
ământul Poetului ?
Lutul din rad
ăcinile ierbii sădite de Maria
Pe-ogor.
Dar aripa M
ăiastrei?
P
ământul de pe Luceafăr,
Ce zboar
ă cu vântul din iarba de lut
din care Hristos a f
ăcut
Si Ion si Marie,
In loc tainic de c
ânt, de văzduh si descânt,
Pe p
ământ.

marți, 24 februarie 2015

Parintele Ioan de la Manastirea Recea si studentii.


Parintele Ioan de la Manastirea Recea si un grup de studenti ,,nazdravani''.

O liniste adanca ne cuprinsese pe toti in momentul in care am pasit in acel Loc. Ceva se intamplase cu noi, toti trei avand senzatia ca ne aflam undeva departe de lume. Toaca incepu sa bata parca de undeva din muntii mangaiati de pasii lui Iancu Avram Atunci am putut simti pentru prima data Timpul, pe care credeam ca l-as putea chiar atinge daca as fi pus mana pe bucata aceea de lemn care rasuna precum inima lui Hristos. Era primavara si ne aflam la Manastirea Recea din Mures. Venisem pentru a-l vedea (si nu numai) pe Parintele Ioan. Stiam ca Batranul fusese fiul duhovnicesc al Sfantului Parinte Arsenie Boca, fiind condamnat la moarte pentru crezul sau romanesc de catre regimul bolsevic, in anul 1955. Sentinta i-a fost mai apoi comutata in munca silnica pe viata. A trecut prin mai toate inchisorile comuniste, inclusiv prin Aiud, fiind unul dintre cei care a rezistat reeducarii, adica Iadului. Parintele, chiar si dupa asa-zisa relaxare a regimului rosu, a fost haituit, rearestat, persecutat pana in anul 1989, semn ca a fost considerat dintotdeauna un “element” irecuperabil pentru societatea comunista. La acest Parinte venisem noi. Albul ireal al manastirii deveni si mai pregnant atunci cand un grup mic de maicute, cu haine cernite, rasari ca din senin in calea noastra, privindu-ne oarecum intrebator. Luandu-ne inima in dinti, am intrebat: “Doamne ajuta, ne spuneti va rog cum putem sa-l vedem pe Parintele Ioan?”. Maicutele schimbara rapid cateva priviri scurte intre ele, avand parca un consemn, si una dintre ele ne raspunse scurt: “Nu puteti sa-l vedeti, Parintele este obosit”. Aflasem inca din Tg Mures ca maicutele fac zid in jurul Staretului si ca se ajunge destul de anevoios la el, asa ca nu ne-am lasat descurajati. Senzatia pe care o traiai era aceea ca la doi pasi de tine se afla o comoara, pe care insa cu greu o puteai atinge. In timp ce imi framantam mintea cum as putea sa le induplec pe vajnicele pazitoare, usa unei micute chilii se deschise, si in pragul ei se ivi chiar El. Era imbracat in straie monahale simple, incins cu o curea lata la brau, barba alba precum manastirea si ochii deosebit de vii, acaparandu-ti pe loc atentia. In ciuda varstei si a suferintelor prin care trecuse de-a lungul vietii, miscarile ii erau extrem de vioaie, iar pasii mici si repezi pe care-i facea indreptandu-se spre noi iti dadeau iluzia ca nu mergea, ci plutea cu usurinta deasupra pamantului. “Cine sunteti si ce vreti?”, ne intreba cu o expresie vesela pe chip. “Sarut mana, Parinte, scuzati ca va deranjam, suntem studenti din Targu Mures, am venit sa va vedem si sa va rugam un lucru, daca aveti timp de noi…” Ne-am prezentat pe rand, spunand fiecare in ce an de facultate suntem si din ce zona a tarii venim . “Mai baieti, parca am auzit eu ceva de voi de la parintele protopop, sunteti destul de… ‘’ nazdravani’’ pe acolo prin Mures, dar mai bine asa decat niste mamaligi; vad ca tu porti si chimir!”. “ Parinte, nu suntem chiar asa ‘’nazdravani’’, incercam si noi, insa cu mijloace si puteri putine, sa ducem mai departe lupta romaneasca. De aceea am ajuns la Sfintia Voastra, v-am ruga, daca considerati ca este bine, sa participati in calitate de invitat la o serie de conferinte pe care le-am putea organiza la Casa de Cultura a Studentilor Mures”, i-am raspuns Parintelui, privindu-l in ochi. Stiam ca este vazator cu duhul, stiam ca ne va simti cu sufletul curat. “Si despre ce anume ar trebui sa vorbesc eu acolo?”, ne intreba sugubat Batranul … ”Despre destinul Neamului Romanesc”, i-am raspuns rapid si spontan, totodata, neasteptandu-ma totusi la o confirmare asa grabnica, chiar daca era oarecum indirecta. ”Sunt convins ca tinerii au ce sa invete de la Sfintia Voastra; eu stiu, sunt constient ca in mod normal nu ar trebui Sfintia Voastra sa veniti la Mures, ci noi studentii ar trebui, intr-un numar cat mai mare, sa venim aici, dar dupa cum spuneam, suntem nevrednici, de aceea este nevoie ca, prin aceste conferinte, Cuvantul sa vina la noi“. “Grea lupta ati inceput copiii mei, nu stiu daca veti izbandi, dar merita sa incercati. Voi veni la voi si va voi vorbi”.
Sala Casei de Cultura a Studentilor s-a umplut de fiecare data cand Parintele Ioan a binevoit sa ne onoreze cu prezenta. Tinerii au simtit atunci un suflu proaspat si autentic de romanism, Parintele Ioan vorbindu-le pe limba lor, nesofisticat, fara sabloane, fara lozinci ieftine, fara sa-i certe pentru ratacirile lor, fara sa le reproseze nimic. La conferinte lumea era destul de pestrita, veneau rockeri pletosi, plini de tatuaje, care mai de care mai ciudate, tineri sau batrani, bogati sau saraci, studenti fideli ai barurilor si discotecilor sau, dimpotriva, cuminti si “neiesiti in lume”, repetenti sau viitori sefi de promotie, cu doua carti citite la toata viata lor sau, dimpotriva, cu cateva biblioteci parcurse. Indiferent insa de aceste criterii lumesti, toti, dar absolut toti, plecau mai apoi acasa cu sufletul mai usor, si mai ales cu nadejde, caci asta ne dadea Parintele: puterea Credintei in Hristos si in Neam. Intr-un fel, Parintele Ioan schimba vietile fiecaruia dintre noi. Batranul trecut fara pata prin inchisorile comuniste reusea sa deschida usa sufletelor noastre.
Astazi El ne vegheaza din Ceruri, si de fiecare data cand un nor alb se opreste intr-un varf de munte, am senzatia ca deasupra lui zaresc doi ochi vii, cercetand cu iubire Romania.

duminică, 15 februarie 2015

Crucea Capitanului

E-naltă până la Cer, Crucea Ta, Căpitane,
Si grea;
Toti muntii se poartă in ea către El.
Strămosii ce vin din adâncuri de Neam sunt scări pentru pasul tău de viteaz;
Măiastru, Arhanghelul te-a inăltat către fierul din tălpile lui Hristos spre a-l putea atinge si noi, plângând...
Atunci c
ând simtim brazii crescând
Cu muguri de inviere peste morminte.
E-nalt
ă până la Cer, Crucea Ta, Căpitane,
Cu moartea spre viat
ă o tin pironită-n pământ si Mota si Vasile si Nicadorii cu Decemvirii, toti laolaltă ne duc, ne-aduc pe noi cei muritori spre fierul ce plânge
Infipt in m
âinile Lui.
Cu temnite rupte, zdrobite de vise, de rug
ăciuni ingânate-n genunchi pe ciment,
Cu nunta de-Apus,
Botez de adev
ărat Inceput,
Tu acolo ne duci, ne aduci, spre
tâmpla cu ghimpi ce lăcrimează izvor de sânge, de zori, de nou legământ.
E-nalt
ă până la Cer, până-n Pământ, Crucea Ta Căpitane!

sâmbătă, 7 februarie 2015

Doctorul Dumitru Uta

"Sunteți prea bun, d-le colonel, dar locul meu este alături de ceilalți camarazi ai mei... în Zarcă. De altfel simt că m-am vindecat. Duceți-mă înapoi acolo". Doctorul Dumitru Uţă isi rezema spatele de peretele inghetat al celulei, oftand usor o rugaciune. Cu privirea ochilor săi pătrunzători, de un albastru oțelit, se sprijini de celalat zid, cautând în păienjenișul de firicele înghetate de apă si sânge, icoane si amintiri, pentru a fi liber. Acolo, pe stânca mortii din Aiud, vedea prima lui arestare, cea din 1938, când la numai 23 de ani simti pentru prima dată lanturile suferintei pe glezne, datorită idealurilor naționaliste. In 43 a fost din nou arestat, cativa ani mai tarziu, regimul comunist găsindu-l deja în temnita. Dumitru Uţă se pare ca avea o mare vina, prea mare pentru aceasta lume: credinta in Hristos si visul lui de a face din România, alături de generatia sa, ,,o țară ca soarele sfânt de pe cer”. Iata-l așadar în groapa Aiudului, față în față cu moartea, fața în față cu colonelul Crăciun caruia i-a refuzat reeducarea, preferand Zarca cu acel perete pe care el, doctorul, deopotriva al sfintilor dar si al pacatosilor închisorilor, sculpta cu privirea troițe smulgând cu inima lumina din cel mai adânc întuneric. Acesta a fost meritul lui. A înălțat biserici în iad atunci cand cu har rupea din bucata lui de pâine pentru a-i hrăni pe cei bolnavi, atunci când miraculos tămăduia suferinzi sau cand opera cu instrumentele confectionate cu propria-i mână. Medici din afara au venit la Aiud pentru a învața chirurgie de la el.
Dracul este neputincios atunci cand exista credinta. Răul se poate îmbolnavi spre a se face bine atunci cand Hristos este chemat. Virgil Maxim povesteste un lucru tulburator. Epidemia de tifos de la Aiud s-a abatut nu numai asupra detinutilor, ci si a gardienilor si sefilor închisorii. Infricosat, subdirectorul Mares, bolnav la rândul lui, a apelat la legendarul doctor, promitandu-i eliberarea daca-l salveaza de la moarte. Cum poate omul care are "putere" să creadă că are în buzunar "monede" de schimb pentru viata... "Iti dau libertatea daca tu imi dai înapoi sănătatea", i-a spus acel om, doctorului. Dar nu, Dumitru Uta nu avea nevoie de "libertatea" temnicerului , caci el era liber, desenand pe siruri inghetate de sange, icoane, amintiri si viitor. L-a salvat pe Mares, facandu-l insa sa accepte si salvarea detinutilor bolnavi, obligandu-l sa-l lase sa procure medicamentele necesare eradicarii tifosului din Aiud. In acele momente lanturile de la picioarele doctorului se lipira de cele ale gardianului, dar nu pentru a-l subjuga, ci pentru a-l elibera si pe el; dar fierul puscariei nu-i elibereaza pe toti.
De multe ori se deschise si se inchise la loc usa mare de la Zarca. 23 de ani a stat inchis s-au deschis rani, 23 de ani Dumitru le-a inchis la loc. Multi l-au iubit, dar putini l-au inteles atunci cand a refuzat in repetate randuri eliberarea: "Aici pot salva vieți omenești. Pe aceștia (pe detinuti) nu-i ajută nimeni. Sunt fericit că-mi stă-n puteri să fac acest lucru". Era liber, fiind fericit, gasindu-si menirea harazita de Hristos.
Cine merge astazi la Aiud, si cade-n genunchi in fata peretelui din Zarca, il poate vedea si acum pe doctor. Fiecare fir de sange inghetat acolo, in acel zid este Biserica lui Hristos. Sangele si apa deopotriva, acolo iau infatisarea Luceafarului atunci cand ingheata spre Nemurire. Pipaind Aiudul, caci de vazut suntem in pacate prea mult cazuti spre a-l vedea, simtim catapeteasma, simtim altarul, simtim piatra facuta Cruce de Hristos. Ochii albastri ai Doctorului se reazema din Ceruri, pe biserici si manastiri. Cei ai parintelui Justin de asemenea. Hristos vegheaza.

Mihai Eminescu

Drumul de la Gradina Maicii Domnului la Tara lui Hristos: Mihai Eminescu.
Avem nevoie ca El sa fie pe granita tarii, ca o ultima baricada in fata invaziei, ca un ultim transeu al romanismului. Aceasta este menirea lui de soldat si general in linia intai a frontului: apararea Granitei. Eminescu traseaza linia orizontului etnicului romanesc: uneste Neamul cu Dumnezeu, Pamantul in care sunt ingropati stramosii cu Cerul in care acestia s-au inaltat. Acolo incepe El sa creeze ;deasupra noastra, dar in noi, el fiind lacrima pe care o simtim in Biserica strafulgerandu-ne inima, strigatul de viata al unui copil nascut roman in botezul cu apa, rugaciunea din urma a botezului cu pamant ca prim pas catre Tara lui Hristos din Ceruri. El este sabia si manastirea lui Stefan, barda lui Mihai Viteazul, cana cu vin si flinta haiducilor, jertfa martirilor anticomunisti.
El este, fiind in Timp, caci asa cum spunea un batran intelept din Tara Fagarasului, clipa de prezent este mai efemera ca un drac ce vede sabia Arhanghelului, noi muritorii, nefiind decat in trecut si in viitor, prezentul neputand sa-l prindem, sa-l oprim, fiind cu pacate pe noi (nu in noi).
Eminescu este.

Paradigma organizatorica


In lumina ultimelor evenimente si dezvaluiri, cred ca e clar pentru toata lumea (pentru multi dintre noi era limpede mai demult) ca oricare forma organizatorica clasica de minima anvergura nu poate exista fara a fi virusata. Paradigma organizatorica trebuie  schimbata. Cokteilul de partide, bani murdari, servicii secrete, interlopi si mijloace mass-media in care este inecat statul roman face imposibila dezvoltarea unei structuri (laice) clasice de rezistenta nationala. Cu cat un partid sau ong va avea mai multe filiale, mai multi oameni si bani, cu atat va fi mai vulnerabil si mai lesne de preluat, deturnat, asta daca nu cumva este virusat chiar din nastere. Intalnim astfel situatii aparent paradoxale in interiorul unei organizatii "infectata" in acest fel, care "dobandeste" o dubla logica: la vedere si ascunsa. Observam adesea ca in interiorul aceleiasi structuri se manifesta idei si indivizi asemenea unor vectori aparent contrari, logica la vedere fiind grav avariata, "pansata" insa de sloganul acceptarii democratice a liberei exprimari, a acceptarii diversitatii de opinie, pe diferite subiecte, in numele unitatii necesare pentru atingerea unui scop nobil. Dar care este scopul (real)? Numai dupa decriptarea lui, intram in adevarata logica, de-abia atunci, rememorand contradictiile din logica de suprafata expusa marelui public (dar si majoritatii membrilor ei), ne dam seama ca de fapt nu era vorba de nicio contradictie. Romania este condusa de o astfel de "asociatie" cu dubla logica, iar cei care astazi se mananca unii pe altii nu sunt decat niste simpli membri. Logica aparenta este lupta pentru putere; ramanem insa "surprinsi" cand observam tot felul de "contradictii": indivizi aparent ireconciliabili sunt de fapt bune cunostinte (de prietenie nu se poate vorbi intr-un asfel de mediu), banii unei "tabere" alimenteaza "tabara" inamica, cei de "stanga" sustin ideile de dreapta si invers, etc. Spectacolul, grotesc si magistral regizat,  ne este oferit cu buna stiinta. Biletele in schimb nu sunt gratis. Totul va deveni ingrozitor de logic atunci cand vom descoperi scopul organizatiei: inducerea ideii, cu tot ce deriva din aceasta, ca Romania nu poate fi condusa de romani. De aceea dupa cum spuneam, orice forma autohtona de organizare clasica menita a da o replica nationala "partidelor" este sortita esecului, caci aceasta entitate ar strica logica reala a realului scop mai sus amintit. Se vor gasi destui visatori pentru a incerca acest lucru, insa repet, vulnerabilitatea lor consta in insusi "visul" lor organizatoric: multi oameni, multe filiale, multi bani. De aceea, in acest caz, cred eu ca ar trebui "reinventata" roata pentru a putea "scoate" batalia din campul deschis unde sansele de izbanda sunt nule, si a o muta intr-o formula "noua" atat pentru noi, dar si pentru ei, ceea ce nu ar fi putin lucru. Solutii? Ar trebui sa fim super-geniali pentru a le gasi, sau ar trebui sa ne rugam mai profund. Sau ar trebui sa le transpunem in realitate si nu sa le vorbim.
"Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra,
Spre Luceafar."

duminică, 1 februarie 2015

Aripa Frumoasă

Si zorii vor veni ,
Cu temnite înfrânte, cu lacăte zdrobite
si stele urcate pe pământ din cerul cel de dedesubt.
Luceafărul va mângaia tărâmul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripă, pe Aripa Frumoasă, stiută ca Zorilă, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tăcea uitându-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosânzenei, stătea la sfat cu oamenii si mai ales se năstea în fiecare zi, asteptând Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, îmblânzea zânele aducându-le in femei,
Si pe uriasi în barbati.
Sădea Chipuri în stânci urcând în munti cu lupii de vant, cu urlet auzit până departe-n câmpii spre Marea cea Neagră vazută din Ceahlău de cel cu suflet.
Uitându-se spre el , Hristos se îndură,
Si plânse;
Si-i dărui o Cruce pe Pământ.
Pentru ca Aripa Frumoasă sa rămână pe Tărâm,
Pentru a nu muri, si a ne inălta în Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.