Parintele Ioan de la Manastirea Recea si studentii.

Parintele Ioan de la Manastirea Recea si un grup de studenti ,,nazdravani''.

O liniste adanca ne cuprinsese pe toti in momentul in care am pasit in acel Loc. Ceva se intamplase cu noi, toti trei avand senzatia ca ne aflam undeva departe de lume. Toaca incepu sa bata parca de undeva din muntii mangaiati de pasii lui Iancu Avram Atunci am putut simti pentru prima data Timpul, pe care credeam ca l-as putea chiar atinge daca as fi pus mana pe bucata aceea de lemn care rasuna precum inima lui Hristos. Era primavara si ne aflam la Manastirea Recea din Mures. Venisem pentru a-l vedea (si nu numai) pe Parintele Ioan. Stiam ca Batranul fusese fiul duhovnicesc al Sfantului Parinte Arsenie Boca, fiind condamnat la moarte pentru crezul sau romanesc de catre regimul bolsevic, in anul 1955. Sentinta i-a fost mai apoi comutata in munca silnica pe viata. A trecut prin mai toate inchisorile comuniste, inclusiv prin Aiud, fiind unul dintre cei care a rezistat reeducarii, adica Iadului. Parintele, chiar si dupa asa-zisa relaxare a regimului rosu, a fost haituit, rearestat, persecutat pana in anul 1989, semn ca a fost considerat dintotdeauna un “element” irecuperabil pentru societatea comunista. La acest Parinte venisem noi. Albul ireal al manastirii deveni si mai pregnant atunci cand un grup mic de maicute, cu haine cernite, rasari ca din senin in calea noastra, privindu-ne oarecum intrebator. Luandu-ne inima in dinti, am intrebat: “Doamne ajuta, ne spuneti va rog cum putem sa-l vedem pe Parintele Ioan?”. Maicutele schimbara rapid cateva priviri scurte intre ele, avand parca un consemn, si una dintre ele ne raspunse scurt: “Nu puteti sa-l vedeti, Parintele este obosit”. Aflasem inca din Tg Mures ca maicutele fac zid in jurul Staretului si ca se ajunge destul de anevoios la el, asa ca nu ne-am lasat descurajati. Senzatia pe care o traiai era aceea ca la doi pasi de tine se afla o comoara, pe care insa cu greu o puteai atinge. In timp ce imi framantam mintea cum as putea sa le induplec pe vajnicele pazitoare, usa unei micute chilii se deschise, si in pragul ei se ivi chiar El. Era imbracat in straie monahale simple, incins cu o curea lata la brau, barba alba precum manastirea si ochii deosebit de vii, acaparandu-ti pe loc atentia. In ciuda varstei si a suferintelor prin care trecuse de-a lungul vietii, miscarile ii erau extrem de vioaie, iar pasii mici si repezi pe care-i facea indreptandu-se spre noi iti dadeau iluzia ca nu mergea, ci plutea cu usurinta deasupra pamantului. “Cine sunteti si ce vreti?”, ne intreba cu o expresie vesela pe chip. “Sarut mana, Parinte, scuzati ca va deranjam, suntem studenti din Targu Mures, am venit sa va vedem si sa va rugam un lucru, daca aveti timp de noi…” Ne-am prezentat pe rand, spunand fiecare in ce an de facultate suntem si din ce zona a tarii venim . “Mai baieti, parca am auzit eu ceva de voi de la parintele protopop, sunteti destul de… ‘’ nazdravani’’ pe acolo prin Mures, dar mai bine asa decat niste mamaligi; vad ca tu porti si chimir!”. “ Parinte, nu suntem chiar asa ‘’nazdravani’’, incercam si noi, insa cu mijloace si puteri putine, sa ducem mai departe lupta romaneasca. De aceea am ajuns la Sfintia Voastra, v-am ruga, daca considerati ca este bine, sa participati in calitate de invitat la o serie de conferinte pe care le-am putea organiza la Casa de Cultura a Studentilor Mures”, i-am raspuns Parintelui, privindu-l in ochi. Stiam ca este vazator cu duhul, stiam ca ne va simti cu sufletul curat. “Si despre ce anume ar trebui sa vorbesc eu acolo?”, ne intreba sugubat Batranul … ”Despre destinul Neamului Romanesc”, i-am raspuns rapid si spontan, totodata, neasteptandu-ma totusi la o confirmare asa grabnica, chiar daca era oarecum indirecta. ”Sunt convins ca tinerii au ce sa invete de la Sfintia Voastra; eu stiu, sunt constient ca in mod normal nu ar trebui Sfintia Voastra sa veniti la Mures, ci noi studentii ar trebui, intr-un numar cat mai mare, sa venim aici, dar dupa cum spuneam, suntem nevrednici, de aceea este nevoie ca, prin aceste conferinte, Cuvantul sa vina la noi“. “Grea lupta ati inceput copiii mei, nu stiu daca veti izbandi, dar merita sa incercati. Voi veni la voi si va voi vorbi”.
Sala Casei de Cultura a Studentilor s-a umplut de fiecare data cand Parintele Ioan a binevoit sa ne onoreze cu prezenta. Tinerii au simtit atunci un suflu proaspat si autentic de romanism, Parintele Ioan vorbindu-le pe limba lor, nesofisticat, fara sabloane, fara lozinci ieftine, fara sa-i certe pentru ratacirile lor, fara sa le reproseze nimic. La conferinte lumea era destul de pestrita, veneau rockeri pletosi, plini de tatuaje, care mai de care mai ciudate, tineri sau batrani, bogati sau saraci, studenti fideli ai barurilor si discotecilor sau, dimpotriva, cuminti si “neiesiti in lume”, repetenti sau viitori sefi de promotie, cu doua carti citite la toata viata lor sau, dimpotriva, cu cateva biblioteci parcurse. Indiferent insa de aceste criterii lumesti, toti, dar absolut toti, plecau mai apoi acasa cu sufletul mai usor, si mai ales cu nadejde, caci asta ne dadea Parintele: puterea Credintei in Hristos si in Neam. Intr-un fel, Parintele Ioan schimba vietile fiecaruia dintre noi. Batranul trecut fara pata prin inchisorile comuniste reusea sa deschida usa sufletelor noastre.
Astazi El ne vegheaza din Ceruri, si de fiecare data cand un nor alb se opreste intr-un varf de munte, am senzatia ca deasupra lui zaresc doi ochi vii, cercetand cu iubire Romania.

Crucea Capitanului

E-naltă până la Cer, Crucea Ta, Căpitane,
Si grea;
Toti muntii se poartă in ea către El.
Strămosii ce vin din adâncuri de Neam sunt scări pentru pasul tău de viteaz;
Măiastru, Arhanghelul te-a inăltat către fierul din tălpile lui Hristos spre a-l putea atinge si noi, plângând...
Atunci când simtim brazii crescând
Cu muguri de inviere peste morminte.
E-naltă până la Cer, Crucea Ta, Căpitane,
Cu moartea spre viată o tin pironită-n pământ si Mota si Vasile si Nicadorii cu Decemvirii, toti laolaltă ne duc, ne-aduc pe noi cei muritori spre fierul ce plânge
Infipt in mâinile Lui.
Cu temnite rupte, zdrobite de vise, de rugăciuni ingânate-n genunchi pe ciment,
Cu nunta de-Apus,
Botez de adevărat Inceput,
Tu acolo ne duci, ne aduci, spre tâmpla cu ghimpi ce lăcrimează izvor de sânge, de zori, de nou legământ.
E-naltă până la Cer, până-n Pământ, Crucea Ta Căpitane!

Doctorul Dumitru Uta

"Sunteți prea bun, d-le colonel, dar locul meu este alături de ceilalți camarazi ai mei... în Zarcă. De altfel simt că m-am vindecat. Duceți-mă înapoi acolo". Doctorul Dumitru Uţă isi rezema spatele de peretele inghetat al celulei, oftand usor o rugaciune. Cu privirea ochilor săi pătrunzători, de un albastru oțelit, se sprijini de celalat zid, cautând în păienjenișul de firicele înghetate de apă si sânge, icoane si amintiri, pentru a fi liber. Acolo, pe stânca mortii din Aiud, vedea prima lui arestare, cea din 1938, când la numai 23 de ani simti pentru prima dată lanturile suferintei pe glezne, datorită idealurilor naționaliste. In 43 a fost din nou arestat, cativa ani mai tarziu, regimul comunist găsindu-l deja în temnita. Dumitru Uţă se pare ca avea o mare vina, prea mare pentru aceasta lume: credinta in Hristos si visul lui de a face din România, alături de generatia sa, ,,o țară ca soarele sfânt de pe cer”. Iata-l așadar în groapa Aiudului, față în față cu moartea, fața în față cu colonelul Crăciun caruia i-a refuzat reeducarea, preferand Zarca cu acel perete pe care el, doctorul, deopotriva al sfintilor dar si al pacatosilor închisorilor, sculpta cu privirea troițe smulgând cu inima lumina din cel mai adânc întuneric. Acesta a fost meritul lui. A înălțat biserici în iad atunci cand cu har rupea din bucata lui de pâine pentru a-i hrăni pe cei bolnavi, atunci când miraculos tămăduia suferinzi sau cand opera cu instrumentele confectionate cu propria-i mână. Medici din afara au venit la Aiud pentru a învața chirurgie de la el.
Dracul este neputincios atunci cand exista credinta. Răul se poate îmbolnavi spre a se face bine atunci cand Hristos este chemat. Virgil Maxim povesteste un lucru tulburator. Epidemia de tifos de la Aiud s-a abatut nu numai asupra detinutilor, ci si a gardienilor si sefilor închisorii. Infricosat, subdirectorul Mares, bolnav la rândul lui, a apelat la legendarul doctor, promitandu-i eliberarea daca-l salveaza de la moarte. Cum poate omul care are "putere" să creadă că are în buzunar "monede" de schimb pentru viata... "Iti dau libertatea daca tu imi dai înapoi sănătatea", i-a spus acel om, doctorului. Dar nu, Dumitru Uta nu avea nevoie de "libertatea" temnicerului , caci el era liber, desenand pe siruri inghetate de sange, icoane, amintiri si viitor. L-a salvat pe Mares, facandu-l insa sa accepte si salvarea detinutilor bolnavi, obligandu-l sa-l lase sa procure medicamentele necesare eradicarii tifosului din Aiud. In acele momente lanturile de la picioarele doctorului se lipira de cele ale gardianului, dar nu pentru a-l subjuga, ci pentru a-l elibera si pe el; dar fierul puscariei nu-i elibereaza pe toti.
De multe ori se deschise si se inchise la loc usa mare de la Zarca. 23 de ani a stat inchis s-au deschis rani, 23 de ani Dumitru le-a inchis la loc. Multi l-au iubit, dar putini l-au inteles atunci cand a refuzat in repetate randuri eliberarea: "Aici pot salva vieți omenești. Pe aceștia (pe detinuti) nu-i ajută nimeni. Sunt fericit că-mi stă-n puteri să fac acest lucru". Era liber, fiind fericit, gasindu-si menirea harazita de Hristos.
Cine merge astazi la Aiud, si cade-n genunchi in fata peretelui din Zarca, il poate vedea si acum pe doctor. Fiecare fir de sange inghetat acolo, in acel zid este Biserica lui Hristos. Sangele si apa deopotriva, acolo iau infatisarea Luceafarului atunci cand ingheata spre Nemurire. Pipaind Aiudul, caci de vazut suntem in pacate prea mult cazuti spre a-l vedea, simtim catapeteasma, simtim altarul, simtim piatra facuta Cruce de Hristos. Ochii albastri ai Doctorului se reazema din Ceruri, pe biserici si manastiri. Cei ai parintelui Justin de asemenea. Hristos vegheaza.

Mihai Eminescu

Drumul de la Gradina Maicii Domnului la Tara lui Hristos: Mihai Eminescu.
Avem nevoie ca El sa fie pe granita tarii, ca o ultima baricada in fata invaziei, ca un ultim transeu al romanismului. Aceasta este menirea lui de soldat si general in linia intai a frontului: apararea Granitei. Eminescu traseaza linia orizontului etnicului romanesc: uneste Neamul cu Dumnezeu, Pamantul in care sunt ingropati stramosii cu Cerul in care acestia s-au inaltat. Acolo incepe El sa creeze ;deasupra noastra, dar in noi, el fiind lacrima pe care o simtim in Biserica strafulgerandu-ne inima, strigatul de viata al unui copil nascut roman in botezul cu apa, rugaciunea din urma a botezului cu pamant ca prim pas catre Tara lui Hristos din Ceruri. El este sabia si manastirea lui Stefan, barda lui Mihai Viteazul, cana cu vin si flinta haiducilor, jertfa martirilor anticomunisti.
El este, fiind in Timp, caci asa cum spunea un batran intelept din Tara Fagarasului, clipa de prezent este mai efemera ca un drac ce vede sabia Arhanghelului, noi muritorii, nefiind decat in trecut si in viitor, prezentul neputand sa-l prindem, sa-l oprim, fiind cu pacate pe noi (nu in noi).
Eminescu este.

Paradigma organizatorica

In lumina ultimelor evenimente si dezvaluiri, cred ca e clar pentru toata lumea (pentru multi dintre noi era limpede mai demult) ca oricare forma organizatorica clasica de minima anvergura nu poate exista fara a fi virusata. Paradigma organizatorica trebuie  schimbata. Cokteilul de partide, bani murdari, servicii secrete, interlopi si mijloace mass-media in care este inecat statul roman face imposibila dezvoltarea unei structuri (laice) clasice de rezistenta nationala. Cu cat un partid sau ong va avea mai multe filiale, mai multi oameni si bani, cu atat va fi mai vulnerabil si mai lesne de preluat, deturnat, asta daca nu cumva este virusat chiar din nastere. Intalnim astfel situatii aparent paradoxale in interiorul unei organizatii "infectata" in acest fel, care "dobandeste" o dubla logica: la vedere si ascunsa. Observam adesea ca in interiorul aceleiasi structuri se manifesta idei si indivizi asemenea unor vectori aparent contrari, logica la vedere fiind grav avariata, "pansata" insa de sloganul acceptarii democratice a liberei exprimari, a acceptarii diversitatii de opinie, pe diferite subiecte, in numele unitatii necesare pentru atingerea unui scop nobil. Dar care este scopul (real)? Numai dupa decriptarea lui, intram in adevarata logica, de-abia atunci, rememorand contradictiile din logica de suprafata expusa marelui public (dar si majoritatii membrilor ei), ne dam seama ca de fapt nu era vorba de nicio contradictie. Romania este condusa de o astfel de "asociatie" cu dubla logica, iar cei care astazi se mananca unii pe altii nu sunt decat niste simpli membri. Logica aparenta este lupta pentru putere; ramanem insa "surprinsi" cand observam tot felul de "contradictii": indivizi aparent ireconciliabili sunt de fapt bune cunostinte (de prietenie nu se poate vorbi intr-un asfel de mediu), banii unei "tabere" alimenteaza "tabara" inamica, cei de "stanga" sustin ideile de dreapta si invers, etc. Spectacolul, grotesc si magistral regizat,  ne este oferit cu buna stiinta. Biletele in schimb nu sunt gratis. Totul va deveni ingrozitor de logic atunci cand vom descoperi scopul organizatiei: inducerea ideii, cu tot ce deriva din aceasta, ca Romania nu poate fi condusa de romani. De aceea dupa cum spuneam, orice forma autohtona de organizare clasica menita a da o replica nationala "partidelor" este sortita esecului, caci aceasta entitate ar strica logica reala a realului scop mai sus amintit. Se vor gasi destui visatori pentru a incerca acest lucru, insa repet, vulnerabilitatea lor consta in insusi "visul" lor organizatoric: multi oameni, multe filiale, multi bani. De aceea, in acest caz, cred eu ca ar trebui "reinventata" roata pentru a putea "scoate" batalia din campul deschis unde sansele de izbanda sunt nule, si a o muta intr-o formula "noua" atat pentru noi, dar si pentru ei, ceea ce nu ar fi putin lucru. Solutii? Ar trebui sa fim super-geniali pentru a le gasi, sau ar trebui sa ne rugam mai profund. Sau ar trebui sa le transpunem in realitate si nu sa le vorbim.
"Uitandu-se spre el , Hristos se indura,
Si planse;
Si-i darui o Cruce pe Pamant.
Pentru ca Aripa Frumoasa sa ramana pe Taram,
Pentru a nu muri, si a ne inalta in Cerul de deasupra, Spre Luceafar."

Aripa Frumoasă

Si zorii vor veni ,
Cu temnite înfrânte, cu lacăte zdrobite
si stele urcate pe pământ din cerul cel de dedesubt.
Luceafărul va mângaia tărâmul;
Cu totii ne vom ridica pe Aripă, pe Aripa Frumoasă, stiută ca Zorilă, mezinul din povesti.
Cel cu alt nume va tăcea uitându-si numele.
Sub Privire, Aripa biruia zmei, reda libertatea Cosânzenei, stătea la sfat cu oamenii si mai ales se năstea în fiecare zi, asteptând Botezul, spre a nu muri.
Sub Privire, îmblânzea zânele aducându-le in femei,
Si pe uriasi în barbati.
Sădea Chipuri în stânci urcând în munti cu lupii de vant, cu urlet auzit până departe-n câmpii spre Marea cea Neagră vazută din Ceahlău de cel cu suflet.
Uitându-se spre el , Hristos se îndură,
Si plânse;
Si-i dărui o Cruce pe Pământ.
Pentru ca Aripa Frumoasă sa rămână pe Tărâm,
Pentru a nu muri, si a ne inălta în Cerul de deasupra,
Spre Luceafar.