Scrisoare din diaspora

O scrisoare tulburătoare, de mare putere, trimisă de o românca din Diaspora A fost trimisa pe mesaj privat dar am cerut permisiunea sa public un fragment din ea, căci scrisoarea ne este adresată de fapt nouă, celor rămasi in Țară, nouă si copiilor nostri... 
”Nu cred că există român în lumea asta mare care să nu ofteze după țărișoara lui. Că românul a plecat, şi-a luat biserica în suflet, țărâna în pumni și lacrimile și le-a înnodat în gât. A plecat lăsând în urmă copii, părinți, rude, prieteni. Soarta mi-a arătat multe chipuri de români și cât am lucrat în Italia si aici in Belgia. Mă doare ce se întâmplă în țară, mă doare că nu pot face nimic, doar pot să mă rog la bunul Dumnezeu și la Maica Sfântă. Mă doare că tot ce este bun pleacă în UE, mă doare că pădurile ne sunt ciopârțite, mă doare că afinele, cătina, zmeura, mierea și tot ce avem noi bun pleacă în alte țări și bătrânii noștri sunt bolnavi și nu au ce mânca. Mă doare că avem apa cea mai pură din Europa sau poate din lume și sunt copii, familii care nu au apă de băut sau să se spele. Mă doare că nu se mai citesc povești de Creangă, de Sadoveanu, că nu se mai fac șezători în care tinerii să învețe meșteșugul nostru popular atât de frumos. Mă doare nesimțirea, nepăsarea și imbuibarea fariseilor care ne conduc. Doamne, iartă-ma că este post și sunt creștină și știu ca trebuie să ne rugăm pentru cei ce ne fac rău, și ca mine cred gândesc mulți. Doamne, cât aș vrea să o văd pe elena u. spălând wc-uri cu o mână și cu cealaltă mâncând un biscuit că nu-ți ajunge timpul să termini cât ai de făcut și, nu-i așa, folosești și pauza de masa numai să câștigi timp. Mâhnirea ce o am în suflet uneori mai răbufnește ba pe internet, ba stând de vorbă cu soțul meu. Iar atunci când chiar nu mai găsesc nici o soluție, plâng. E singura mea alinare, plâng oriunde în tren, în autobuz în cămăruța mea când mă rog, plâng, e gratis și nu mi-e rușine, și nici nu mă laud. Poate așa vrea bunul Dumnezeu să mântuiască poporul nostru. Dar ști ce e ciudat? Că aici, lumea nu prea are treabă cu Dumnezeu foarte mult. E ca și cum ar spune: păi, noi de ce să ne rugăm, doar ne merge foarte bine, avem de toate. Și îmi înghit cuvintele, de parcă ar mai putea să iasă din temnița sufletului. De trei ori pe săptămână trec prin fața parlamentului european, merg să iau fetița cea mare de la școala europeana, fetița familiei pentru care lucrez, și văd tricolorul nostru printre celelalte steaguri. Uneori îl caut cu privirea și nu-l găsesc din prima că sunt multe, dar după ce-l văd mă închin în fața lui și nu știu dacă să plâng sau să mă bucur pentru că-l văd intr-o țară străină. Ce vremuri au venit! Țara ne este vândută, istoria ștearsă și batjocorită, copii singuri , părinți bătrâni și bolnavi. Stau și mă întreb ce fel de oameni sunt aceștia care cu un rânjet și o mimică schimonosită mai pun de o vilă, de un 4×4 sau de vreun iaht pe undeva. Nu se gândesc că toate astea nu le iau cu ei și că cea mai mare bogăție este ceea ce dăruim din inimă. Poate vor înțelege cândva dacă vor înțelege. Mă rog la bunul Dumnezeu să randuiască în așa fel să nu mai trebuiască să mai stau pe aici. Nu mai vreau căci oricum nu am vrut să vin, dar părinții trebuie să își ajute copii. Am venit pentru fiica mea care este la universitate. Anul trecut a învățat și a și muncit și nu a fost ecuația perfectă pentru că ne-a făcut o figură urâtă. Am crezut că ne-o ia bunul Dumnezeu. A leșinat în brațele mele și de aici câteva reprize de teamă și alergătură. A trecut cu bine mulțumim lui Dumnezeu și Măicuței Sfinte.
Bineînțeles la o așa fază, deja soțul mă și expedia la fată spunându-mi că fata este mai importantă decât el. Am fost de acord și nu prea dar mama este mamă și nu poate să își lase copilul. Așa că am venit să muncesc ca ea să nu mai trebuiască să muncească, doar să învețe. Am lăsat una bucată soț acasă și iată cum ne trece tinerețea; nu că nu mai suntem chiar așa de tinerei dar trece viața asta. Din partea mea să treacă cât mai repede că și așa nu prea mai pun eu prea mare preț pe ea .Da, trăiesc ce am de trăit dar când mă gândesc la copii și la bătrânii de la noi cât sunt de chinuiți parcă nu mai îmi vine a pendula prin viața asta. Oricum, mie una nu îmi trebuie averi , că de 10 ani ne chinuim să ne terminăm și noi casa, o casă construită și muncită de noi. Oricum fiica mea nu o să mai vină în țară să mai stea ea în casă și ăsta este cuțitul înfipt în inimă dar iarăși mă rog la Maica Domnului poate vor veni alte vremuri și se vor întoarce toți românii plecați din țară. Cine știe? De aceea vă rog din suflet din bănuții trimiși să cumpărați o carte de poezii de Eminescu, o carte cu amintirile lui Creangă și un tricolor. Tare m-as bucura ca de Florii să fie și un picuț de suflet al meu, acolo cu voi. O rugăminte mai am. Vă rog din suflet nu vreau să fiu menționată în nici o postare pe fb. Este rugămintea mea. Asta nu înseamnă că voi nu trebuie să postați în continuare ceea ce faceți. Mergeți înainte, că mergeți bine și nu sunteți singuri. Poate pentru mine încă nu a venit vremea. Mă rog la bunul Dumnezeu și la toți Sfinții să aveți sănătate și bunătatea și grija pentru copiii români să vă fie răsplătită cum va fi mai bine. Zilele acestea o să primești 100 de euro. Nu sunt foarte mulți bani, dar sunt strânși cu suflet pentru un suflet de copil din România. Să fie pentru costumele populare ce se vor face pentru copii; să le poarte de Florii. Nu mă interesează dacă e băiat sau fetiță, Dumnezeu să hotărască. Vreau doar să îmi spuneți numele copilului să-l pot pomeni în rugăciunile mele. Sunt departe de casa și este foarte greu. Sunteți în sufletul nostru de români. Doamne ajuta!”

Un ideal.

Nu ne puteti fura un ideal,
Sunt mult prea multe lumânări ce ard.

Pleacă bătrânii rând pe rând,
Se duc sa lumineze-n cer,
Răsar ca stelele-n amurg,
Lăsându-si visele in noi, si doinele în crâng.

Luceferii nu cad,
Căci sunt in Mănăstirile de Cer si de Pământ.

Cuvant la Ojdula

Steagurile triumfătoare ale românilor au fluturat din nou, ocrotind copiii din Mărtănuș și Ojdula înveșmântați în mantia Neamului: costumul popular românesc. Am avut onoarea de a le adresa celor prezenți la Sfânta Liturghie și la agapa creștină de la Căminul cultural din Ojdula următoarele cuvinte din partea Acțiunii "Români pentru Români":
”Doamne ajută si bine v-am găsit, iubiți frați români!
Am venit astăzi la voi să-l întâmpinăm pe Hristos, îmbrăcați în costume populare românești, aici, unde îi este românului mai greu; să ne-nchinăm in bisericile satelor voastre, să spunem împreună o rugăciune pentru Neamul nostru și să le urăm copiilor să poarte sănătoși și demni costumele populare. Toata România este prezenta aici. In mijlocul vostru, al mărtănușenilor si ojdulenilor, sunt români din Zăbala, Voinești Covasna, Sfantu Gheorghe, Targu Secuiesc, Brasov, Fagaras, si Iasi. Acești oameni, impreună cu alți români din Bucuresti, Craiova, Deva, Ploiesti, Galati, Timisoara, Cluj, Suceava, Mircesti, din zeci de orașe si sate ale Țării, precum si din străinătate, au contribuit din puținul lor la confectionarea straielor populare românești purtate de copiii vostri minunati. Am facut acest lucru pentru a vă arata că nu sunteți singuri aici, că noi toti, din toata Țara, suntem alaturi de voi. Vă mulțumim din suflet că pastrați aici în Inima Tării vii limba româna si credința ortodoxa. Ne înclinăm in fața voastră, țărani români cu dragoste de Țară si Hristos!
In costumul popular sunt împletite luptele marilor voievozi ai neamului cel nemuritor, oștile lui Mircea cel Bătran, Stefan cel mare si Sfânt, Mihai Viteazul, lupta lui Horea, Closca si Crisan, a lui Iancu Avram si Tudor Vladimirescu. Suferinta si Biruinta întru Hristos a mosilor si strămoșilor nostri, a celor care au suferit in inchisorile comuniste si a luptătorilor din munti. Asa cum spunea unul dintre ei,
”Acesta este românismul nostru: portul popular. Dacă se păstrează, nu pierim, dacă dispare însă şi portul popular, pierim încetul cu încetul".
Suntem români şi ortodocşi şi fie ca aşa să rămânem în veci!”
Doamne ajuta, frati români, mergem in contiunuare cu Dumnezeu înainte împreună, umăr lângă umăr. Copil cu copil, sat cu sat, oras cu oras, asa se va ridica România. Si nu uitati, sa fii român este uneori greu, dar intotdeauna atat de frumos”.

Eminescu, Basarabia, Rusia.

Ce scria MIHAI EMINESCU în TIMPUL despre 16 mai 1812 și anexarea Basarabiei.

Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice.

Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”.

(Timpul, iunie 1878)

„Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

(Timpul, 1 martie 1878)

Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic!

Guvernul rusesc însuşi a pus cestiunea astfel încât românii sunt datori a rămânea până în sfârşit consecuenţi moţiunilor votate de către Corpurile legiuitoare; nu dăm nimic şi nu primim nimic.

Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.

(Timpul, 10 februarie 1878)

„Drepturile noastre asupra întregii Basarabii sunt prea vechi şi prea bine întemeiate, pentru a ni se vorbi cu umbra de cuvânt de onoarea Rusiei angajata prin tratatul de Paris. Basarabia întreagă a fost a noastră, pe când Rusia nici nu se megieşa cu noi, Basarabia întreagă ni se cuvine, căci e pământ drept al nostru şi cucerit cu plugul, apărat cu arma a fost de la începutul veacului al patrusprezecelea încă şi până în veacul al nouăsprezecelea”.

(Mihai Eminescu – Opere)

Actiunea noastra

Acțiunea noastră, o îmbrățișare frăţească pentru românii din Harghita și Covasna. Suntem Români pentru Români.
Alimentele de bază pentru bătrânii lui Dumnezeu și pachetele de premii destinate elevilor din Chichiș, Livezi și Ozun nu sunt acte caritabile, căci bunicilor și copiilor noștri nu le dăm pomană ci le dăruim semnele dragostei noastre. Acești români din Harghita și Covasna au moși și strămoși cu oasele zdrobite de străini, martiri și eroi îngropați pe furtună, au jertfă mare pentru Țară în Istorie. Viața lor de astăzi este o luptă continuă pentru ca sângele bunicilor și strabunicilor lor să nu se fi scurs în zadar. Fiecare cuvânt rostit în limba română, fiecare cruce sau rugăciune făcută în biserica ortodoxă, fiecare costum popular purtat, fiecare steag tricolor înălțat este un tranșeu, o baricadă care apără la propriu Inima României. Fără mărturisirea lor de zi cu zi, am avea în centrul Țării un deșert etnic românesc. Și atunci am pieri noi toți sfâșiați de golul acesta. La această mărturisire a românismului suntem chemați. Suntem datori, noi cei care credem în Neam și Hristos, să le fim alături fraților și surorilor noastre, să le arătăm că nu sunt singuri în această luptă. Contează. Contează orice ajutor primit de un soldat ce luptă de unul singur pe o baricadă, contează orice rană bandajată, orice braț întins peste Carpați.  Lovitură cu lovitură, spin cu spin înfipt în tâmple, așa vom învia, săpând fântâni în stâncă, răsărind în văi și munți precum vântul pădurii ce se lăsa prins de fluierul lui Iancu Avram în doine și imnuri. Această Înviere este puterea noastră.De aceea nu ne oprim. 

Către copii.

Către acești copii ne îndreptăm noi. 
Noi, cei care avem aceeași apă de botez, aceleași vii morminte, același vis la care nu vom renunța niciodata: România Voievozilor români. Uniți în Acțiune și Credință pășim pe acest Drum. Iar acest Drum trece prin Eparhia Munților, prin Harghita și Covasna, stânca cea mai abruptă, cea mai greu de urcat. De aceea vom fi scara sprijinită pe cele mai ascuțite pietre, lemnul care va sângera. Vom fi scara pe care vor urca copiii noștri spre România de mâine; cu Mihai Eminescu, Tricolorul și Icoana în brațe. Pe această Cale vă chemăm noi, cei din Acțiunea Români pentru Români. Calea ce străbate Inima Țării. Acolo sunt românii ce încă luptă, acolo alți frați ai noștri sunt pe cale să cadă, să cadă în înstrăinare, acolo rana este deschisă. Acolo este cel mai greu. Mâinile noastre întinse peste Carpați spre Cer se vor îndrepta.