Gheorghe Urdea Slatinaru, luptatorul din munti si lupul sau.

Linistea noptii plina de ceata si fara de luna nu era tulburata decat de frunzele uscate de toamna tarzie ce fosneau sub labele enorme ale cainelui lup; aratarea ireal de mare pasea hotarata prin padure urmand imperturbabil un traseu précis; de gat ii atarna un saculet destul de voluminos care parea insa sa nu-l deranjeze deloc. Strabatuse deja vreo noua kilometri de cand iesise din satul Grid, de langa Venetia de Jos pentru a se afunda mai apoi in locul ce-l adapostea pe stapanul lui. Dupa ce ocoli o viroaga, lupul incepu sa scanceasca stins, si la auzul lui, dintr-o vizuina tainica iesi un om. Ingenunche langa animal si in timp ce-i mangaia cu duiosie coama sura, ii dezlega de la gat saculetul. Scoase din el o bucata de slanina, o pita si putina branza. Mirosi colducul de paine, si pentru o clipa simti adierea femeii lui, a mainilor ei ce framantasera aluatul stropit cu lacrimi. Pe om il chema Gheorghe Urdea Slatinaru si de10 ani luase calea  luptei din munti impotriva comunismului. Pentru cateva clipe cele doua “salbaticiuni” se privira ochi in ochi; cu greu ti-ai fi dat seama care scanteiau mai tare, caci aveau multe de povestit. In 46” cand venisera comunistii in sat pentru a organiza “alegerile”, se lovisera de un zid greu de rapus. Gheorghe, Ursul, cum ii spuneau taranii, datorita staturii impunatoare, nu avusese prea multe cuvinte de schimbat cu tuterii rosii si, impreuna cu alti fagaraseni hotarati puse mana pe ghioaga tintuita  si-i lecui pe trimisii judetenei de partid de propaganda, alergandu-i pe ulite pana ce acestia isi luara piciorele in spate si fugira din sat. Peste cateva zile in schimb, se intoarsera, dar nu singuri ci laolalta cu strainii. Kalasnikovul rusesc deschise in cele din urma urnele de “vot”, dar nu si pentru Ghita care se hotarî sa ia calea codrului. Isi imbratisa pe fuga nevasta, baga in san o icoana pe care i-o daruise maicuta lui si pleca in munti. De caine nu putu sa scape; desi il alunga, il batu chiar, acesta se tinu dupa el kilometric in sir, si-l urma pana la ascunzatoarea pe care si-o improvizase in creierii muntilor. Incercara pentru un timp sa vaneze impreuna, de cele mai multe ori le reusea, in schimb focul necesar pregatirii bucatelor ii tradase de cateva ori si comisarii sovietici le luara urma; reusisera insa sa scape de fiecare data, uneori dupa confruntari destul de sangeroase. Dupa cateva luni, cainele disparu brusc. La inceput Slatinaru crezu ca a plecat dupa vreo caprioara, sau ca se ratacise luând drumul celorlalti partizani alaturi de care luptase de cateva ori, dar nu…dupa cateva zile “lupul” aparu miraculos cu o desaga atarnata la gat. Se dusese in sat, manat pesemne si el de dorul de casa. Maria, nevasta omului, cand il vazu incepu sa boceasca, gandind ca aparitia lui este semn rau; crezu ca i-a murit barbatul. Se linisti insa dupa numai cateva clipe cand vazu cainele bucuos nevoie mare si dornic sa il urmeze: o apuca incet dar hotarat cu coltii de marginea fustei si incerca sa o traga dupa el. Atunci femeia pricepu si incepu sa planga si mai tare, dar de data asta de fericire: omul ei traia. Se uita in ochii de jar ai salbaticiunii si-i spuse cu glas hotarat, rugandu-se la Dumnezeu ca animalul sa priceapa: du-te la el, m-ai inteles, du-te la Ghita! Improviza repede un pachet cu de-ale gurii fara sa scrie niciun bilet de teama de a-l nu-l citi strainii; in schimb, imprima pe o felie de paine cruciulita ei de la gat, care in partea de sus avea cercul cu  monograma Mantuitorului, ca semn pentru barbatul ei. Trecura de atunci noua ani, noua sarbatori de Paste in care lupul ii aducea stapanului alaturi de o felie de cozonac si o lumanare pe care o aprindeau amandoi cu ochii ce scaparau amar, noua sarbatori de Craciun, de Sfanta Maria, de Sfantul Gheorghe, de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil…omul si lighioana strajuiau muntii Fagarasului…si erau liberi sa priveasca cerul care, de multe ori cobora langa ei cu mii de stele pentru a nu mai fi singuri in Romania.

In acea zi de impletitura a toamnei cu iarna, cand frunzisul rosu aprindea petice razlete de zapada, Gheorghe rememora nici el nu stia de ce, toate acele momente. O presimtire crunta ii strapungea sufletul, dar in el era inradacinata adanc credinta in Neam si in Hristos. Calea pe care si-o alesese era singura datatoare de liniste si mantuire. Se ghemui in cele din urma incet alaturi de lup, alungand frigul patrunzator al varfului de munte si inchise pentru o clipa ochii .

Din toate partile, se auzi deodata un zgmot infernal de mitraliera, gloantele zburand aiurea insa, netintite spre el; vroiau sa-l prinda viu. Aproximativ 20 de uniforme facute dupa model sovietic il inconjurasera. Iesi din vizuina alaturi de caine. Coltii acestuia se infipsera cu o rapiditate de neinteles in beregata unuia care dadea ordine; ura acele sunete aducatoare de primejdie. Se intoarse mai apoi catre Ghita si sfasie cu miscari scurte si hotarate mainile soldatilor ce incercau sa-l lege pe om. Eliberat, fagaraseanul rapuse si el cu lovituri naprasnice vreo patru-cinci comuniști. Komisarul care pana atunci statu deoparte, bagandu-si perciunii roscovani sub cascheta, scoase pistolul si cu trei gloante bine tintite dobora lupul. Acesta cazu ca fulgerat si cu ultimle puteri musca aprig pamantul de parca ar fi vrut sa sfarme tot raul ce-l inconjura. Lanturile dinainte pregatite il doborara cu lovituri ingrozitoare pe Ghita la pamant. Urletul lui de disperare se auzi pana departe,,,taranii intelesesera ca omul si “fiara”  fusesera rapuse de cei care fără credinta.

Unsprezece ani statu Slatinaru in ocna grea. Mainile sale aspre fusesera arse de curent in chinuri ingrozitoare, ca exemplu pentru toti acei care vor indrazni sa mai ridice mana impotriva ciumei rosii. In inchisoare vazuse multe grozavii dar si legase cateva prietenii pe viata.

Dupa toti acei ani, omul se intoarse acasa la femeia lui. Un timp se inchise in el si rar il putea auzi cineva vorbind. In schimb, taranii incepura sa vina unul cate unul la el, pentru a-i cere un sfat de viata sau sa asculte intamplari nerostite din munti; Ghita iesi incet incet din mutenie si redeveni acelasi om plin de viata ca mai inainte; o durere mocnita insa ii ardea totusi sufletul…

Intr-o noapte de vara in care Carul Mare era nefiresc de aproape de sat, omul iesi in pridvor tragand cu nesat dintr-o pipa de alun pe care si-o mestesugise singur pentru a-si mai alunga gandurile. Ochii sai se indreptara ca in fiecare seara spre marginea padurii cautand ceva. …un urlet stins se auzea uneori din departare si Ghita spera de fiecare data ca atunci cand va intoarce capul spre poarta isi va vedea lupul alergand spre el; nu mai stia nimic de “fiara” lui draga, in minte ii ramase numai imaginea cainelui plin de sange batjocorit de cizma unui comunist ce vru sa se convinga ca animalul este mort. Unii tarani vorbeau ca atunci cand luna este in nori, lupul da tarcoale satului pazindu-l de straini, altii spuneau ca si acum mai cutreiera muntii ajutand alti luptatori, dar nimeni nu-l vazuse in ochi…

O lacrima ce-i statea in gat, fu oprita de glasul vessel al nevestei. Ghita tresari scurt si-si intoarse privirea catre femeie. “Barbate, barbatele, uite ce-am gasit la poarta…” Un pui de caine cu privire de padure statea ghemuit in bratele femeii, privindu-l pe om cu subintelesuri numai de ei stiute…

Bunica mea si partizanul basarabean Ion Amariei

Bunica mea, partizanul basarabean Ion Amariei, rușii și toporul.

- Ioane, cu mâna mea dreaptă făcătoare de cruce, iti dau toporul asta, ca atât mi-au mai lasat bolșevicii, dă-le în cap satanelor, căci altfel nu ne vor lăsa să traim. Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat bunica mea pe Amariei Ion, învățătorul din satul vecin de pe celalalt mal al Prutului, venit in Bădărăi să vadă cu ochii lui urgia de care auzise. Imediat după război, în jur de cinzeci de soldati rusi, condusi de un civil care vorbea stricat românește, au năvălit pur si simplu în sat cu gând de crimă si jaf. In micul cătun nu mai rămăseseră decat femei, copii si batrani, barbatii în putere fie muriseră pe front, fie “călătoreau” cu trenul fără geamuri spre Siberia, unul dintre acesti “pasageri” fiind si bunicul meu Gheorghe (a reușit să sară printr-un noroc chior din tren, dar s-a întors acasa mult mai târziu stând câteva luni ascuns prin păduri). Norocul sătenilor din Bădărăi a fost ca prin intermediul unui fiu de țăran ce se îndragostise de o rusoaica din Partid, dar care totusi rămăsese român, aflaseră din timp de acesta incursiune mârsavă. Majoritatea părăsiseră localitatea, dar unii isi săpară adaposturi sub pământ, prin spatele gradinilor, luandu-si cu ei strictul necesar pentru a supravietui cateva zile; bunica-mea isi luase cu ea si un topor. Era femeie însemnata în sat, avea “puteri”, după cum spuneau taranii, stia într-un fel anume să meargă pe sub apa pentru a prinde cu usurinta pesti, dezlega de deochi pe oricine, vorbea cu păsările și animalele precum cu oamenii, tesea la război modele minunate, dupa cum puteti vedea si în poză, stia să scrie si să citeasca perfect, desi nu călcase pe la scoli, si mai ales credea nelimitat în Hristos, de până si popa din sat ii cerea sfaturi în cele bisericesti.
Rușii răseseră tot dupa desantul lor. La câteva case puseseră foc, în urma nu mai rămase nici urma de animal, porci, vite, oi, tot ce mai aveau oamenii prin gospodarii fusese luat, furat mai bine zis. Dar nu acest lucru a durut-o cel mai mult pe femeie atunci cand a iesit din adăpost. Satanele rosii, dupa cum le spunea ea, i-au batjocorit icoanele din casa, pe care ea le săruta si le mângaia de nu se asezau pe ele niciun fir de praf. Genunchii ei le povestiseră sfintilor tot zbuciumul ei de româncă, toate păcatele ei omenesti, toate fericirile și lacrimile ei le argintau prin colturi iar mâinile sale mici dar otelite de muncă le mângaia în fiecare seara…și atunci, în acea zi, le găsise călcate în picioare de păgâni. Ioane, mă auzi, ia toporul, astia nu pe noi vor sa ne omoare, ci pe Hristos; ascultă la mine, ei ne vor lua icoanele, ni-l vor lua pe Dumnezeu si vom rămâne singuri aici pe pamant.

Invățătorul se tulbură de vorbele creștinei, văzuse si citise multe în cei șaizeci de ani pe care-i avea, dar de o asemenea oroare nu mai auzise; nici macar tătarii nu făcuseră asemenea prăpăd. Se întoarse pe celalt mal al Prutului, si se duse mânat de un gând de neoprit la scoala lui. Intra în clasă, se închină la Icoana Maicii Domnului, lua din micuta magazie a scolii un ciocan, trei cuie mari, se întoarse în clasă si fixă si mai bine Icoana în perete, de parcă toata viata lui ar depinde de atunci încolo de acest fapt. Se duse mai apoi glont la primaria pe care flutura deja steagul rosu si le spuse celor de acolo: măi oameni buni, eu stiu ce aveti în cap, dar eu, Ion Amariei, vă spun un singur lucru: în casa mea care este scoala, am bătut în trei cuie o Icoană; eu acum mă duc în păduri caci nu pot trăi alături de voi, iar voi, de bună voie nu plecati de aici, dar, luati aminte, din când în când mă voi intoarce în sat…de nu voi găsi Icoana la locul ei, voi nu veti mai trai, transmite-ti asta si mai departe.

Amariei Ion a fost unul dintre luptătorii basarabeni despre care nu s-a scris, doar s-a vorbit, s-a povestit, nu-l veti găsi pe google sau pe vreun alt motor de căutare, sau cum naiba se mai cheamă, în cărți nici atât, îl veti găsi in schimb povestit de salciile ce mângâie apa Prutului asa cum bunica-mea mângaia icoanele și în memoria câtorva țărani din zona Bivolari si Ungheni.
…si Amariei s-a intors în sat, asa cum le-a promis.
La scoala lui, care între timp fusese transformată în sediul local al partidului comunist, era mare veselie. Luminile erau aprinse si vreo zece tovarasi chefuiau nevoie mare pe muzica rusească difuzata de un patefon vechi. Usa clasei se deschise si în cadrul ei se înfățișă o silueta neagră încadrată de noapte si luna; era Ion, cu barba căruntă atârnându-i până la brâul înfășurat în chimir. Părul vâlvoi, nepieptănat încadra un chip de om care datorita lucirii ochilor aducea a lup. Sângele lor negru le inghetase in vine la vederea arătării de om. Ochii lui se îndreptară către peretele dinspre răsărit, încruntându-se si mai mult la nevederea luminii: v-am spus, draci ce sunteti, sa nu-mi luati Icoana! Ne-ati luat casele, pământurile, țara, dar v-am spus sa nu îl luati si pe Hristos! Dar ce vorbesc eu de lucruri sfinte, văd ca vouă vă e sete, ce bei, tovarășe Alioșa, vinul Basarabiei? Nu mai bine iti dau eu oleaca de apă sfintită din Prut? Amariei isi chemă printr-un șuierat camarazii, îl legă pe primarul comunist cu mâinile la spate, si dădu ordin să i se aducă din Prut o galeată mare cu apa. Se duse mai apoi până la subsol, unde stia el ca are într-o cămăruță ferită câteva pipete cu ajutorul carora, în urrma cu câtiva ani, ii învata pe elevi tainele chimiei; le găsise, acestea nefiind considerate periculoase de catre comunisti. Reveni in clasa, si-i spuse tovarasului: acum cred ca este cam miezul noptii, stai linistit, până dimineata te saturi de băut, dar nu vin moldovenesc, ci apa de Prut, poate asa devii si tu un pic de român, daca tot vrei sa conduci treburile pe aicea…
Si Alioșa tot a băut…până dimineata cu pipeta, căci domnul învățător era destul de meticulous și se plictisea greu, amănuntul asta uitasem sa-l spun.
Nu stiu cum si când a murit Ion; pesemne că nu de moarte bună. In schimb, îmi aduc aminte ca bunica-mea mi-a povestit ca odată a trecut Prutul pe sub apa, asa cum stia numai ea (spunea că Hristos nu uita de ea nici acolo, si că îi dă aer), si că s-a dus în pădurea de pe celălalt mal, într-un loc anume. A aprins o lumânare și s-a întors acasă cu un topor.

Generatia mea din munti

Am fost in munti cu generatia mea pentru a asculta padurea si a invata de la pietre si brazi istoria Neamului.
Am fost in munti cu generatia mea si am tacut pentru a vorbi in locul nostru lupii care au prins a urla prin ceata diminetii atunci cand noi coboram in sat spre biserica.
Am fost acolo pentru a deveni frati, camarazi si luptatori pentru Cer.
Am fost in munti cu generatia mea pentru a intalni Oameni si a invata unii de la altii ce inseamna a fi roman.
Am invatat rugaciuni, am dormit pe pamant umed de ploaie si sange, am facut impreuna foc si am mancat din aceeasi bucata de paine si carne. Am baut din aceeasi cana de fier vinul adus de pe dealuri, din Moldova, am infipt impreuna adanc, pana la prasele intr-o buturuga cutitul din Maramures, si i-am chemat in noi pe haiducii din Oltenia.

Am fost acolo cand taranii ne priveau cu lacrimi de speranta in ochi...si asta n-am sa uit niciodata; am fost la acel foc care nu ardea mana care credea in cruce, si pe care ploaia nu-l stingea caci el era viu.
Am fost in munti cu generatia mea si le spun tuturor acelor de atunci: in munti sa mergem iara, si sa gasim si vinul si cutitul si haiducii…si sa mancam inca odata din aceeasi bucata de paine.
Nu rataciti, urmati acelasi drum,
Taranii si biserica sunt tot acolo, neclintiti, la fel cum au fost si atunci.
Noi cum suntem?

Vulturul

Nu puteti intra asa cu vulturul in sat, le spusera cei fara chip tinerilor; oamenii se vor speria si vor arunca cu pietre! Dar ce-am putea face, vulturul asta e tot ce avem noi, nu putem renunta la el! Dar nici nu este nevoie, trebuie numai sa-l faceti un pic mai frumos...colorati cateva pene, caci este prea negru, mai scurtati-i un pic aripile, caci nici macar nu reusiti sa-l bagati pe poarta casei, si unde mai pui ca daca va da din ele va starni tot colbul si se va isca furtuna; taiati-i din cioc, caci este prea fioros asa...si nu uitati de gheare, sunt prea mari, v-ar putea rani daca nu-l ascultati.
Si oamenii facura intocmai. La rascrucea din sat, taranii le iesira inainte cu nerabdare caci aflasera ca vor veni la ei tineri imbracati in alb, ca in vremurile cele de demult. Vazand pasarea, acestia exclamara: de ce veniti la noi cu acest cocos de ograda, avem destui din acestia! Cei fara chip radeau in timp ce intunericul se lasa peste sat, uitandu-se la acei tineri care tineau in brate un vultur mort.

Vremea voievozilor

De cateva sute de ani nu mai avem un stat romanesc.

Vremea voievozilor a apus de mult; odata cu ea, elementul pur romanesc pierzand cu mici exceptii controlul asupra conducerii statului.; dupa fanarioti au venit partidele masonice cu tot arsenalul corespunzator, a urmat apoi comunismul, prin definitie si practica total strain de ceea ce este romanesc. In prezent, suntem condusi de vestita cloaca politica penala, adica de suma tuturor relelor mentionate mai sus, Satana capatand experienta daca se poate spune asa, inlaturarea specificului romanesc din conducerea Romaniei ducand la saracirea morala, spirituala si materiala a organismului national. Voievozii neincoronati ai Neamului, din epoca post- voievodala, taranii romani, preotii si calugarii ortodocsi, Mihai Eminescu, Nicolae Densusianu, Iorga, marea intelectualitate interbelica nationalista, continuand cu istorici si sociologi ai vremurilor noastre, citandu-i aici pe Gheorge Buzatu si Ilie Badescu, au fost anticorpii care au reusit sa pastreze un nucleu etnic sanatos de la care s-ar putea porni in viitor o regenerare a intregului organism national. Acest lucru se poate indeplini in primul rand prin constientizarea acestei situatii, prin construirea unor mici insule de romanism, dupa cum spunea Parintele Arsenie Boca, si daca ne ajuta Dumnezeu, prin crearea unor formule de unitate intre cei care gandesc romaneste. Conceptul natural de natie tinde sa fie inlocuit de structuri menite sa scoata individul din natie oferindu-i o alta paradigma, un alt loc, de data acesta profan, si nu sacru, cum era acel al natiunii. Vorbim in acest sens de ceea ce se denumeste generic “companie’”, prin excelenta multinationala. Individul se “trezeste” intr-un alt tip de natiune, care foloseste elemente de identificare specifice originalului, pentru o adaptare mai usoara a omului la noua “realitate”: steag cu stema, organisme de conducere asemanatoare statului, legi proprii, este perpetuat conceptul de “erou”, a se citi angajatul fanatic care este bineinteles rasplatit corespunzator si premiat in fata celorlati, si nu in cele din urma, un limbaj propriu. Teritoriul companiei este mapamondul, religia ei este bursa, investita cu putere de “mantuire” sau de “osanda”, compania devenind de fapt o antinatiune tocmai prin pretentia ce si-o aroga de a deveni un substitut la natiune. Consecintele asupra individului sunt devastatoare. Prin dezradacinare, “Zeul” avand puterea sa-l trimita oriunde in lume, pentru a-l sluji, omul isi pierde reperele etnice; istoria milenara cultural-religioasa a neamului sau, menita in mod natural sa-i confere un suport organic in fata ispitelor aducatoare de pacat la care e supus de-a lungul vietii, fiind inlocuita de “istoricul” fiscal al companiei respective. Drama devine tragedie atunci cand organizatia se descotoroseste la un moment dat de angajat, acesta devenind un zombi, o persoana care efectiv nu va mai constientiza de unde vine si incotro s-ar putea indrepta, uitand de fapt ca undeva in trecutul sau, constient sau nu, el s-a debarasat de natiune prin tradarea memoriei. Comunitatile de care vorbea Parintele Arsenie Boca sunt o solutie pentru mentinerea vie a natiunii. Micile gospodarii satesti, in stare sa confere unei familii extinse autonomie, anumite profesii care iti confera o oarecare independenta fata de fortele anti-natiune, strangerea randurilor in jurul bisericii nationale si in jurul unor centre sau personalitati culturale care mentin viu etnicul romanesc sunt exemple in sensul enuntat mai sus. Vremea voievozilor va renaste pe masura ce fiecare dintre noi vom deveni voievozii propriei noastre vieti, reunite in una singura: viata Romaniei.

Grupul Horea, Parintele Streza si duhul lui Iancu, sau momentul in care ungurii nu au mai ras...

Era ora unsprezece noaptea, anul 1995, si tarnacopul, manuit de parintele Nicolae Streza, rasuna asurzitor in linistea orasului si in nelinistea noastra, sfaramand lantul care tintuia in beton masivul suport de lumanari din curtea Bisericii de Piatra din Tg Mures. Parintele avea 70 de ani, iar noi, cei din Grupul Horea, in jur de 20. A doua zi, ne luaseram angajamentul in fata opiniei publice muresene ca vom instala un suport de lumanari in fata statuii lui Avram Iancu de langa Catedrala Mare Ortodoxa ce trona in centrul orasului. Nu lasasem totul pe ultima suta de metri, in schimb fusesem destul de naivi sa credem ca un individ care isi desfasura activitatea in cadrul Garnizoanei Militare Mures ne poate ajuta in demersul nostru, conform promisiunilor lui; nu mica ne-a fost mirarea cand mai sus nenumitul s-a prezentat in fata noastra cu o tabla de 30 cm patrati care avea vreo zece gauri in ea. Atunci ne-am dat seama pentru prima data ca stelele din armata mai fac uneori schimb de experienta si cu alte constelatii, pentru bunul mers al lucrurilor pe pamant. La monumentului inchinat Craisorului Muntilor, in fiecare an, cu ocazia omagierii eroului, muresenii aprindeau sau mai bine zis incercau sa dea viata unor lumanari, care bineinteles se stingeau destul de repede, nu inainte insa de a murdari de fum soclul statuii, care devenea pe parcursul trecerii anilor din ce in ce mai negru; zambetele dispretuitoare ale ungurilor care treceau pe acolo atunci cand oamenii se chinuiau neputincios sa aprinda lumanari ma enervau la culme. Asa am luat hotararea montarii unui sfesnic in acel loc. Aprobare de la primarie nu am cerut (mi s-a parut ireal sa cer încuviintarea unui ungur, pentru a cinsti memoria lui Iancu Avram), in schimb am instiintat toate institutiile statului din judet de aceasta actiune si bineinteles presa locala. Cuvantul Liber, principalul cotidian din Targu-Mures, condus de domnul Lazar Ladariu, un roman prin venele caruia curge un nationalism autentic, ne-a salutat demersul cu entuziasm, celelalte ziare romanesti anuntand insa manifestarea cu destul de multa raceala. Gazeta ungureasca a inchis subiectul, facandu-ne extremisti. Dupa cum va povesteam la inceputul scrierii, cu o noapte inainte de eveniment, noi nu aveam in mainile noastre decat batjocoritorul “cadou” al insului cu diverse grade pe umar. Disperarea era mare, caci a doua zi urma sa ne facem de toata minunea, devenind niste “extremisti” care nu erau in stare sa se tina de cuvant. Dumnezeu insa ne-a luminat, aducandu-l in gandul nostru pe parintele Nicolae Streza, impreuna cu care, in trecut, organizaseram cateva conferinte, la una dintre ele fiind invitat si duhovnicul Manastirii Recea, Parintele Ioan, unul dintre putinii oameni care, in acele vremuri, vorbea deschis de Miscarea Legionara in urbea noastra. Parohul Bisericii de Piatra, in curtea careia se afla si Prima Scoala Romaneasca din Mures, desi era o ora inaintata, ne-a primit cu zambetul pe buze, ascultand cu rabdare problema noastra. Dupa cateva secunde, ochii au inceput sa-i scanteieze asemenea unui lup, si ne-a poruncit scurt : “Veniti cu mine!”. S-a oprit in fata celui mai mare suport de lumanari din curtea bisericii si m-a intrebat: “Asta e bun?”. “Pai, este foarte bun parinte, prea bun”, am ingaimat eu. “Atunci pune mana pe tarnacopul ala, si rupe lantul infipt in beton, ce mai astepti!”. M-am supus, dar dadeam cam cu sfiala, ca de, deasupra capului meu, sfintii, zugraviti pe poarta lacasului de cult si luminati de taina lunii, mi se parea ca se uitau cam mustrator la mine. ”Ia da, mai baiete, unealta aia incoace, ca vad ca esti cam timid astazi”, auzi dupa un rastimp vocea ca de tunet a parintelui. Stelele cerului dumnezeiesc ii argintau barba lunga si sprancenele stufoase incruntate de efortul depus. “Gata, luati-l, maine vreau sa aprind o lumanare pentru Craisorul nostru, altadata sa veniti direct la mine, nu va mai lasati incurcati de aia, eu sunt batran, stiu mai multe decat va inchipuiti, oricum, sunt mandru de ideea voastra, nu s-a gandit nimeni la asta pana acum. Hristos sa va dea putere si fericire”. “Multumim din suflet”, i-am raspuns, suind mai apoi lumanararul pe o masina care era mai mica decat el. Ajunsi in fata statuii, cativa politisti ne intampina zgomotosi, cerandu-ne bineinteles documentele aprobatoare pentru actiunea noastra. “Nu avem niciun act, ori ne lasati in pace, ori mergem la sectie si ne intocmiti un proces verbal in care sa specificati ca ati interzis amplasarea unui suport de lumanari in acest loc sfant. Voi nu sunteti romani?”. Trei dintre ei s-au retras, in schimb, ceilalti doi ne-au ajutat sa descarcam pretiosul obiect. Ceasul din centrul orasului arata ora douasprezece noaptea. Flacara a patru lumanari se indrepta spre sabia lui Iancu. Patru tineri, in acea noapte, au lasat somnul deoparte, si s-au gandit pana in rasarit la destinele lor inca nescrise si la Neamul Romanesc. A doua zi, am fost tot acolo, dar nu mai eram singuri, alaturi de noi au venit cateva mii de romani, iar cele patru lumini se transformasera intr-o torta, menita sa-i calauzeasca pasii lui IANCU AVRAM prin muntii Lumii de Apoi. Strainii, aflati pe margine, nu mai zambeau.

Vladimir Tismaneanu, nostalgia lui Ion Iliescu

Vladimir Tismaneanu vorbeste cu Ion Iliescu?
Si inca cum!
"MARELE ŞOC- DIN FINALUL UNUI SECOL SCURT" este cartea aparuta in 2004, inainte de alegerile prezidentiale, pe cand era ca sigura victoria lui Adrian Nastase. Volumul este de fapt un amplu dialog intre Vladimir Tismaneanu ("luptatorul " pentru democratie, idolul GDS si al revistei 22) si Ion Iliescu, idolul lui Petre Roman si al lui Andrei Plesu (asta a avut mai multi idoli). Ce este de fapt de retinut din aceasta "intamplare"? Ca apropierea dintre cei doi nu este deloc un "soc", ci un lucru firesc: ambii sunt odrasle de comunisti ilegalisti, avand origini neromanesti, au lucrat de tineri in structurile de partid si amandoi au considerat spre exemplu ca Ceausescu nu a fost reprezentativ pentru ideologia rosie; prin urmare, dupa 1990, au incercat si partial au si reusit prin metode diferite, dar convergente, sa "reinventeze" comunismul, mai bine zis sa se intoarca la esenta originilor kominterniste: internationalismul si antiromanismul. In cartea sa, Vladimir Tismaneanu declara deschis de altfel ca nu s-a considerat niciodata un adversar personal al lui Ion Iliescu, care este "un om al stangii democrate", considerand deasemenea ca: "Pe parcursul ultimilor 15 ani, Ion Iliescu a devenit o personalitate de varf a procesului democratic din Romania, un ganditor modern". "Ganditorul modern" afirma la randul lui: "Comunismul nu a fost un accident in istoria umanitatii, ci are un fundament obiectiv". Le plesneste capul de atata gandire, dar si de ura impotriva poporului pe care ca niste paraziti l-au ales ca si "gazda", ambii lucrand pentru nimicirea fiintei nationale romanesti, unul in calitate de politician, celalat din postura de ideolog al "noii" oranduiri, asa de "noua" incat e veche ca Iadul.

Adrian Cioroianu, o dihanie mai mare ca "Cinci minute de istorie"

Dihania din imagine este Adrian Cioroianu, destul de greu de recunoscut dezbracat si nefardat, ca orice alta dihanie de altfel. Individul a vorbit astazi intr-o emisiune de la un post national platit din bugetul statului, despre Corneliu Zelea Codreanu, reiterand cliseele kominterniste ale anilor '50, care se pare ca sunt cat se poate de actuale. Omul cica este istoric, uns cu toate alifiile, adica membru al GDS, bursier al Colegiului Noua Europa , coautor al primelor manuale alternative de istorie in care Andreea Esca avea o poza si un spatiu cam cat Mihai Viteazu si Stefan cel Mare la un loc, si... bineinteles "scriitor" la Revista 22 si Dilema, "calitati" care l-au propulsat in timpul guvernarii Tariceanu in functia de ministru de externe, unde "istoricul minune" a performat in materie de gafe: emotionat probabil de "frumusetea" secretarului de stat american Condoleeza Rice, Adi de la Craiova a dat dovada ca stie engleza cam cat Costica Argint, prietenul sau din diaspora, baiguind cu ocazia vizitei la Washington numai "Da, sigur" și "E corect", oficialul american ramanand pur si simplu siderat;in timpul vizitei oficiale în Spania, a considerat ca este bine sa se traga de bracinar cu regele Spaniei, Juan Carlos, spunându-i în engleză „Good point, good, good point" ("bine lovit sau bine țintit"), ridicand apoi și degetul mare de la mâna dreaptă în sus, cu pumnul strâns în dreptul pieptului (semnificând OK), protocolul fiind "pastrat " si in Suedia atunci cand "istoricul" a intrat in sala de festivitati dupa Regele Carl XVI Gustaf.
In fine, Adrian a facut cam tot ce se poate pentru a se face de ras, problema constand in faptul ca a facut de ras si Romania.
Astazi, dupa cum spuneam la inceput, Cioroianu a ramas cu "Cinci minute de istorie", caci cam atat este in stare sa vorbeasca, suficient insa pentru a-si sluji in continuare stapanii din reteaua Komintern adica GDS si Revista 22.

De ce Romania a fost si este condusa de straini? Sau de unde naiba a aparut si Teodor Baconschi?

De ce Romania a fost si este condusa de straini?
Sau de unde naiba a aparut si Teodor Baconschi?
In anii 90 s-au instalat la putere dracii cei batrani, gen Iliescu Ion si Brucan Silviu, tovarasi cu experienta in lupta antiromaneasca pe filiera kominternista, alaptati direct de Moscova. L-au luat alaturi si pe Roman Petre, pentru a deschide drumul catre "puietul" politic. In acelasi timp s-a infiintat la initiativa lui Saul Brukner (Brucan) Grupul pentru Dialog Social care avea menirea pregatirii noilor cadre si pentru a se creea iluzia unei opozitii intelectuale fata de noua putere. Opozitie, opozitie, dar totusi...un pic de putere nu strica, fundul lui Andrei Plesu fiind elocvent in acest sens, ziua stand pe guvern iar mai pe inserate pe GDS; tot stand asa si uitandu-se in jur il vazu pe ala micu al proletcultistului A.E. Baconski, "A" venind bineinteles de la Anatol, "roman" pur sange, si astfel aparu pe firmament Theodor Baconschi( ma scuzati ca odata e cu "ski " si odata cu "schi" dar astia isi tot schimba numele, in speranta ca poate le pierdem in ortografie originile.La inceput statea cumintel pe un post de consilier la ministerul culturii condus de tata Plesu si mai mazgalea ceva, oare unde, bineinteles ca la revista 22. Baiatul facuse un pic"scoala" dar nu suficienta, asa ca, absolventul de teologie, preocupat de "innoirea" ortodoxiei romanesti, adica de inlaturarea Patriarhului Teoctist, se gandi ca ar fi bine sa se mai destupe un pic la cap cu "psalmii" cei noi, adica cu cei cantati de Colegiul Noua Europa, chestie cica absolut independenta, creeata tot de Plesu, dar culmea absolut finantata de fundatii care au echerul si compasul bagate in partea dorsala.( De ce "Noua " Europa? Probabil ca cea "veche", crestina, era destul de perimata). Baiatul invata bine, se imprieteni cu alti copii de "fosti" ( nu Doamne fereste anticomunisti) si ajunse, culmea "onoarei", peste ani, sa taie panglici la ponegrirea Romaniei alaturi de Roman Patapievici Horia. Rusul Anatol Baconski cred ca poate fi mandru: fiul a ajuns in cele din urma reprezentantul Romaniei , ca ministru de externe si ca ambasador, in o gramada de tari. De ce strainii conduc Romania?
"Era odata in tinutul Uz un om pe care il chema Iov si acest om era fara prihana si drept se temea de Dumnezeu si se ferea de ce este rau..."

Ion Gavrila Ogoranu si Walter Roman

Turla bisericii spaniole se prabusi cu zgomt asurzitor peste cadavrele calugaritelor in uralele soldatilor rosii. Comandantul batalionului de artilerie din brigada a 11-a "Venceremos" isi felicita gradatii in limba rusa, pastrandu-si totusi accentul matern. In Spania, in timpul razboiului civil, subalternii il cunosteau sub numele de Walter Roman. Cei cu acelasi sange stiau ca il cheama Ernest Neuländer, apropiatii strigandu-l Ernő. In urma cu cinci ani, il cunoscuse pe Miklós Goldberger, functionar Komintern, membru in Biroul Politic al Partidului Comunist. La 18 ani, Ernest Neulander pornise deja pe drumul Satanei pe care avea sa o slujeasca si in Spania, acolo unde in 1936 fortele nationaliste conduse de generalul Franco au reusit sa infranga trupele Armatei Rosii, trimise acolo intr-o incercare disperata de prindere a Europei intr-un cleste rosu.
 
Cu o miscare hotarata, tanarul de 29 de ani infipsese inapoi troita in pamant. Puterile ii fusesera puse la incercare destul de greu in ultimii ani si se mira un pic de usurinta cu care reusise sa reimpamanteze crucea; tarana era totusi destul de moale, plouase mult si rece zile in sir pe versantul nordic al Muntilor Fagarasului, dar Ion Gavrila Ogoranu deja nu mai simtea nici zloata, nici zapada si nici frigul; era prea mult sange in pamant. Ion era convins ca izbanda sa se datora camarazilor cazuti pentru Neam, numai ei ar fi putut inmuia inima lui Dumnezeu. Prin botezul crestin, alesese sa lupte pentru Hristos. Stramosii lui intrasera alaturi de Mihai Viteazul in Alba Iulia , luptasera impreuna cu Stefan cel Mare impotriva paganilor, si spusesera “No hai” laolalta cu Iancu Avram. Era convins ca toti martirii Neamului il ajutasera atunci sa infinga inapoi Crucea in pamant. Hristos din cer, ii zambea, dandu-i dreptate; un soare molcom, il rasplatea pe tanarul luptator anticomunist, incalzindu-i oasele greu incercate. Romanul alesese calea muntilor, calea luptei anticomuniste. El si ai lui se numeau Armata Nationala Romana, mandri ca exista un colt din Regatul Romaniei care nu-si plecase capul in fata ocupantului. In acel timp, Walter Roman era general-maior in armata "romana" sau mai bine zis in armata sovietica de ocupatie. Se reintorsese pe un tanc sovietic, ca locotenent-colonel în cadrul Diviziei tradatoare Horia, Closca si Crisan, constituita din prizonieri de razboi romani aflati in URSS, care au ales sa treaca de partea inamicului
1990 - Cu putin timp inainte de a incepe jurnalul de stiri de la televizor, Badia Ogoranu se aseza in fotoliul sau din micuta odaie a casei, incalzita de o soba de teracota. Anii trecusera frumos peste el, iar sprancenele albe si stufoase il faceau sa semene oarecum cu un vultur rar din Carpati; ochii sai albastri se inchisesera pentru un moment, instinctiv, atunci cand lumina stridenta a micului ecran patrunsese in incapere. Stirile incepusera cu imaginea primului-ministru al Romaniei. Petre Roman le vorbea romanilor despre revolutie, democratie si economie de piata. Badia se lasa un pic pe spate, trase aer in piept cat sa-i ajunga pentru o mie de ani. Stinse televizorul, isi facu rugaciunea de noapte deschizand mai apoi larg fereastra; de undeva de acolo din munti, lupii ii sopteau ca nu pot fi omorati, stelele lui Hristos sareau clipocind printre ramurile verzi ale brazilor pe care-i intalnise cu multi ani in urma, pe cand acestia erau pui. Padurea din jurul casei, vrajita de ceata, si tulburata de nelinistea Omului, ingana: “danseaza ursul romanesc/de 2000 de ani danseaza/l-au prins de pui in miez de codru/hei codrul ala-l tot viseaza/dar sa mai scape nu e modru”.

Sorin Lavric cazut in "Capcanele istoriei"

Sorin Lavric, o dilema mai mare chiar decat "Dilema" lui Andrei Plesu.

Sorin Lavric de multe ori pare a fi roman, chiar de dreapta atunci cand vorbeste sau scrie de Constantin Noica, mai ales daca ii citim textele cu o privire mai putin atenta, ori cand conferentiaza pe la Aiud, avand ca "decor" (spectatori) cativa batrani care au suferit pe bune in puscariile comuniste. Omul este editor la "Humanitas", gheseft condus de Gabriel Liiceanu, livrat pe tava de Silviu Brucan in 1990, care i-a pus la dispozitie Editura Politica de pe vremea lui Ceausescu, cu intreaga logistica. Si totusi care este logica? Cand este sincer Lavric? Atunci cand vorbeste "frumos" de Noica sau cand il rearesteaza in celula komintern Humanitas? Cand il elogiaza pe intelectualul obscur Lucian Boia, vechi propagandist comunist, fiul unei dactilografe de la Comitetul Central al PCR, sau cand vorbeste cu patos despre sfintii inchisorilor? Ramane o intrebare: cum tolereaza sefii sai de la Humanitas si colegii de revista 22 "derapajele" filolegionare ale lui Lavric, atat de sensibili in aceasta chestiune? Sau Lavric are voie? Asta-i logica kominternista.

Parintii femeii cu barba Conchita Wurst.

Cine sunt parintii femeii cu barba, Conchita Wurst?
Acum vreo 60 de ani, John, un tip din SUA, tragea cu pusca, facea afaceri cu petrol, se ducea cu familia la Biserica duminica si, nu de putine ori, ii injura pe negri, poponari sau pe comunisti; seara bea un whisky si fuma un trabuc; la alegeri, in general, vota cu republicanii. Intr-o zi, John vazu in oraselul sau o dubita viu colorata, cu multe floricele pe ea, din care coborasera mai multi tineri pletosi, cu
hainute roz mulate pe ei, priviri tulburi si cu niste zdranganitoare in maini. Fetele care-i insoteau erau pe jumatate goale; cu totii, baiguiau ceva despre pace, flori si dragoste. John ii lasa in pace, dar pe masura ce treceau anii, incepea sa nu mai inteleaga nimic din ce se intampla in jurul lui. Idolul generatiei sale, MacArthur, fusese inlocuit cu Allen Ginsberg, un poet homosexual, membru al Partidului Comunist din SUA. Se nastea curentul Flower power si generatia hippy, Ginsberg fiind unul dintre ideologii vizibili, alturi de partenerul sau de pat, Peter Orlovski. Laboratoarele KGB incepeau sa produca ceva consistent in "Vest", experienta Kim Philby, agent NKVD si KGB, infiltrat la cel mai inalt nivel in serviciile secrete anglo-americane, descoperit ca atare de-abia in 1963, fiind de mare folos. Rusii au inceput sa exporte decadenta, curentul flower power fiind cea mai puternica arma ideologica a Moscovei, folosita cu succes atat in Europa Occidentala cat si in SUA. Promotorii au fost in marea lor majoritate simpatizanti sau chiar membri ai partidelor comuniste din Vest, acestea fiind bineinteles aflate sub obladuirea Puterii de la Rasarit. Multimea imbecilizata, de cele mai multe ori drogata, urla de dimineata pana seara pentru dezarmarea tarilor NATO, nesufland insa niciun cuvintel despre dezarmarea URSS. In Franta anului 1968, era pe cale sa se produca a doua "revolutie", Parisul era in flacari, universitatile rosii ca ciuma iar Charles de Gaulle devenea peste noapte perimat, Mao si Che Guevara, fiind noii corifei. Pe tineri ii freca rau de tot grija de drepturile omului din Occident, fara insa a fi sensibili si la aceleasi drepturi ale omului din Spatiul Sovietic. Nu intamplator, senatorul american Joseph McCarthy, atragea atentia in anii '50, ca Moscova a infestat SUA cu agenti, raspanditi in special in lumea "artistica" dar si politica si poate nu intamplator, curentul hippy a inceput sa prinda viata, la scurt timp dupa ce comisiile de investigare a activitatilor comuniste din SUA si-au incetat mandatul, lasandu-se astfel cale libera actiunilor KGB. Nu absolv Occidentul si SUA de vina, semintele decadentei aruncate acolo de catre Satana Rosie au gasit un teren mai mult decat fertil; homosexualitatea, internationalismul, paganismul, apologia anormalitatii in general( lucruri specifice comunismului), au ajuns astazi in Europa ca si in SUA, litera de lege. Rusia jubileaza, sub PR-ul impecabil al lui Alexander Dughin, Putin, "fostul" kaghebist, actual "cruciat" culegand acum roadele muncii inaintasilor sai. Astazi, il vedem pe rus razand batjocoritor de femeia cu barba a Europei Occidentale, aratandu-i cu dispret Ucrainei degetul din mijloc: fuck you, Ucraina, ce alegi barba femeii sau "icoana" rusa?

Anul 1948, Parintele Iustin Parvu si strainul Paul Cornea.

In anul 1948, luna mai, ambii erau tineri; unul era crestin, celalalt, comunist. Parintele Iustin Parvu, fiul unor romani ortodocsi, impreuna cu alti 15 000 de studenti lua drumul puscariilor Satanei Rosii. Paul Cornea, fiul lui Leon Luca, student la filologie in ultimul an, tocmai isi incepea stralucita cariera in ocuparea Romaniei ca agent Komintern si colaborator apropiat al lui Ion Witnner, trimis de NKVD in Universitatea Bucuresti pentru a face epurare etnica, adica pentru a-i elimina pe romani din toate esaloanele de conducere, situatie mentinuta pana in 1961.
Arestarile au fost coordonate din doua parti, prin ofiterii NKVD trimisi direct de Moscova in Romania,Teohari Georgescu (Burah Tescovici), Nicolschi (Boris Grunberg) Gheorghe Pintilie (Pantiuşa Bodnarenko), dar si cu ajutorul agentilor infiltrati la cel mai inalt nivel in serviciile secrete anglo-americane, gen Kim Philby, recrutat de rusi inca din anii 30, pe vremea cand era student la Cambridge , unde si infiintase un grup operativ, format din cinci indivizi cu orientare homosexuala, care au ajuns mai apoi sa ocupe functii importante in diferite structuri occidentale, furnizand astfel rusilor informatii despre luptatorii nationalisti.
In Romania, la radio, canta muzica sovietica, data la maximum in difuzoarele amplasate pe strazile Bucurestiului si a marilor orase. In sate incepeau doinele de jale ale taranilor crucificati de catre cei cu sange strain. In celule, romanii il ascultau pe Hristos. Afara, iadul se dezlantuia peste tara. Ion Iliescu, Leon Tismineţki, Saul Bruckner (Silviu Brucan), Denis Patapievici, Walter Roman, născut Ernő Neuländer, Nicolae Cealik(Celac), incepeau sa joace cazacioc pe inima Romaniei. Peste ani, ei sau urmasii lor, au devenit "democrati" si au condus din nou Romania, sau au inceput sa scrie la diverse reviste ce apartin unor grupuri gen Philby, unde au loc tot felul de dialoguri, mai mult kominterniste decat "sociale". Astazi nu mai sunt tineri inchisi in celule ca in 1948 (deocamdata), in schimb afara se aude aceeasi muzica proasta, poate cu alte tonalitati, dar cu aceeasi compozitori, repliati pe "noua" realitate.

Lucian Boia si miturile care nu ne lasa sa muncim...

Iar trebuie sa vorbesc despre dobitocul asta de Boia: l-am vazut azi dimineata la PRO TV, falsificand istoria Romaniei...din dragoste pentru tara cica. Suntem prea ancorati in mituri, deci nu putem progresa. Acum m-am prins si eu in sfarsit care e treaba cu evolutia noastra social-politica: toti conducatorii Romaniei de dupa Revolutie, Iliescu, Petre Roman, Stolojan, Isarescu, Constantinescu, Basescu, Ponta se gandeau numai la Decebal, Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, la Marea Unire din 1918 si la alte lucruri de acest gen, bineinteles, neputand sa se mai concentreze si la bunul mers al tarii. Ale naibii mituri, nu ne lasa nici sa dam cu sapa si nici sa gandim

Copiii Kominternului

Ce te faci daca te-a racolat securitatea in 1984?
Cativa ani mai tarziu, in 1990, te inscrii in GDS si devii editorialist la Revista 22, sub obladuirea lui Silviu Brucan. Celac Mariana, caci despre ea este vorba, se simte ca acasa in GDS, regasindu-si aici vechi prieteni de familie: Vladimir Tismaneanu, Andrei Cornea, Patapievici, parintii lor,( Nicolae Cealik, gagauz, primul prefect comunist instalat de Armata Rosie in Romania, la Craiova, Leon Tismineţki, Paul Cornea, Denis Patapievici, director al Direcției Circulație Monetară la Banca Națională și reprezentant al României la CAER) fiind trimisi de Komintern in Romania pentru a instaura comunismul. Tovarasa Mariana mai are un avantaj, pe nume Sergiu Celac, un frate bun la toate: translator (sau "traducator" KGB) pentru Ceausescu, primul ministru de externe (pila pusa tot de Brucan) in guvernul FSN-KGB Petre Roman, si ambasador extraordinar și plenipotențiar al României în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Asadar inspiratie de scris la 22, cat cuprinde. Obsesiile Marianei sunt bineinteles aceleasi ca ale tovarasilor ei: Eminescu , "extremistii" interbelici, poporul roman in general, insuficient de bun pentru un grup atat de "elitist" precum GDS, dar destul de util, atunci cand vine vorba de umflarea conturilor cu bani din bugetul statului via ICR ...

Constantin Noica inchis in "celula" Humanitas

Noroc ca Eminescu a trait inainte de perioada interbelica, altfel cred ca era coleg de celula cu Noica...la Humanitas.
Gabriel Liiceanu, un intelectual?
NU, doar un politruc cu stele pe umar, rosii precum kominternul; Predecesorii sai moscoviti i-au bagat in puscarie pe mai toti marii intelectuali nationalisti romani interbelici; Liiceanu, demn continuator, le-a arestat opera in Editura Humanitas, cenzurand esenta ei, adica romanismul.
Sprijinit la inceputul anilor 90 de catre GDS, Revista 22 si de Silviu Brucan, care i-a dat pe mana logistica fostei Edituri Politice, in cardasie cu Andrei Plesu( la acea data ministru al culturii), infiinteaza cel mai pervers aparat de cenzura: editura mai sus mentionata, cu nume de inspiratie masonica. Tot in 1990, Liiceanu mai avea o grija mare pe cap: Doina lui Mihai Eminescu, considerata mult prea perimata si periculoasa pentru "drumul european" pe care Romania trebuia sa-l urmeze; noroc ca Eminescu a trait inainte de perioada interbelica, altfel cred ca era si el coleg de celula cu Noica la Humanitas...

Ionut, un roman omorat de unguri.

In anul 1995 un roman a fost omorat de unguri, etnici unguri, intr-un sat vecin cu Deda de Mures. A fost taiat cu un cutit, deoarece a indraznit sa cante romaneste la discoteca sateasca si sa danseze o unguroaica. Cateva ore mai tarziu si-a dat viata la spital. Cu o seara inainte am stat la masa cu el , ochi in ochi, la o vorba romaneasca. Il chema Ion; in acea noapte vorbisem cu vreo 20 de tineri, fiecare cu preocupari aparent diferite, dar cu un singur crez: romanesc. Doi dintre ei, cu brate mai vanjose, participasera alaturi de noi la actiunea de munca voluntara pentru construirea Catedralei romanesti din cartierul Tudor, orasul Tg Mures; oamenii din sat ne stiau asadar ca suntem baieti hotarati, chiar daca le paream totusi un pic cam ciudati, deoarece atunci cand poposeam la hanul comunei , vorbeam mai mult despre Avram Iancu, Horea, Corneliu Codreanu, spunandu-le totodata ca daca va veni vreun strain pe la ei pentru a cumpara pamant sa nu vanda nici un petic de ogor. " Ia uite ma ce griji mari au astia micii", ne mai luau cateodata, cu tandrete, peste picior dedenii.
Peste cateva zile avea sa vina 1 Decembrie, sufletul tarii, la fel ca si al Grupului Horea, organizatie nationalista din Targu Mures, era cu nor, razvratire si tristete; strainii din exterior, de pe atunci isi faceau loc in Romania, fara a fi auziti de prea multa lume, iar cei din interior se pregateau deja pentru ridicarea granitelor interioare. NOI, pe plan politic eram cam singuri, in schimb, Biserica si Armata din Mures ne privea, atat cat se putea, cu simpatie. Dupa o scurta sedinta de Grup , ne-am hotarat sa ne reintoarcem in Deda, de dat asta "oficial", cu o coroana de flori, de 1 Decembrie, pe care sa o depunem in centrul comunei, la Monumentul Eroilor din curtea primariei, pentru a-i cinsti pe soldatii romani cazuti in razboaie, dar si pe Ionut. Puseseram cu totii bani si comandaseram o coroana imensa de flori, care cu greu incapuse pe usa micuta a trenului personal, lumea zgaindu-se la noi ca la urs. Eram cu totul sapte insi, imbracati in negru si cu chimire maramuresene la brau. Nu anuntasem ca venim, vrand sa le facem oamenilor o surpriza, dar nu a fost decat pe jumatate asa; la coborarea din tren, am fost intampinati zgomotos de catre nelipsita ceata de copii care-si asteptau cu nerabdare parintii plecati la oras, in speranta ca vor capata o bomboana sau chiar o ciocolata straina. "Au venit studentii, au venit studentii, cu un copac mare de flori!" Ca niste albine zarghite au roit mai apoi pe ulitele satului pentru a raspandi inedita veste. Prima suta de metri am strabatut-o singuri, dar mai apoi, in spatele nostru incepuse sa se adune lume, dupa un kilometru( gara era destul de departe de centru), aveam cu noi aproape o suta de oameni; am vrut la un moment dat sa-i spun ceva camaradului din dreapta mea, dar mi-am dat seama ca nu mai puteam vorbi: ma inecasera lacrimile pe care cu greu le puteam stapani, niciunul dintre noi de fapt nu putea sa pronunte ceva; multimea la randul ei, tacea. Cand am ajuns la monument, primarul s-a speriat pentru o clipa, crezand ca a venit prefectul de Mures neanuntat. Directorul liceului, tatal unui prieten de=al nostru, l-a calmat rapid, spunandu-i cateva vorbe lamuritoare. Oficialitatile comunei ne-au facut loc, reusind astfel sa depunem coroana. "Avram Iancu traieste prin noi, cei care suntem prezenti aici. Dumnezeu sa-i odihneasca pe eroi." Asta le-am spus din partea Grupului Horea celor cinci sute de sateni care au fost atunci acolo. La plecare, romanii ne-au condus pana la tren, dandu-ne o gramada de traistute cu mancare si doua damigene de palinca. "Hristos sa va ocroteasca, copii, noi n-am mai vazut studenti de la oras care sa vina la noi cu coroane de flori, sunteti ai nostri". De undeva de sus, Ionut ne zambea; incepuse sa ninga...

Witnner si Paul Cornea in locul lui George Calinescu.

In anii 50' George Calinescu avea o mare "vina": era roman, iar Ion Wittner, un mare "merit": era bolsevic si redactor sef la Scanteia. Ce a rezultat din aceasta realitate? In 1948, Wittner este trimis de partid sa faca "ordine" in Universitatea Bucuresti , mai precis la Facultatea de Litere (devenita ulterior de filologie), unde profesor titular era Calinescu. Are loc o adevarata epurare etnica, in sensul ca toti romanii sunt inlaturati, in frunte bineinteles cu seful de catedra, Witnner luandu-i locul. De mentionat este faptul ca pana in anul 1963 niciun post universitar nu a mai fost ocupat de vreun roman.Tovaras de lupta cu mai sus numitul, mana dreapta a acestuia, ( venit pe aceeasi filiera moscovita), a fost nimeni altul decat Paul Cornea, asta ca sa revenim putin si in actualitate, adica la deja vestita revista 22, linia bolsevica din anii 50' regasindu-se si in 1990, atunci cand tov Cornea Paul ajunge decan al Facultatii de Filologie din Universitatea Bucuresti, sprijinit in egala masura de catre Silviu Brucan( un alt fost redactor sef la Scanteia) dar si de Grupul de Dialog Social( un minikomintern). In istorie lucrurile nu sunt intamplatoare, se leaga al naibii de tare…

Vladimir, nu Lenin, ci Tismaneanu.

Vladimir Tismaneanu, de la “tanarul leninist” („Tânărul leninist”, februarie 1973), bifand, intre timp, si "Micul dicționar social-politic pentru tineret", volum coordonat de KGB-istul Virgil Măgureanu (1981), la presidentia Comisiei Prezidentiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România in anul 2006, in urma sustinerii zgomotoase a unor redactori ai revistei “22” (fondata la indicatiile batranului kominternist Silviu Brucan). Pana si Liiceanu a fost, initial, impotriva numirii, intrebandu-se cum ar fi fost ca fiul lui Goebbels sa conduca comisia de denazificare a Germaniei? S-au impacat insa imediat, Tismaneanu tiparind Raportul la editura Humanitas. Bineinteles, pe bani grei. Volodea s-a nascut in 1951 la Brasov, dintr-un tata pe nume Leonid Tisminețki si o mama cu multiple identitati, una dintre ele fiind Hermina Marcusohn, ambii, combatanti comunisti in razboiul civil din Spania, unde "au tras cu mitraliera in obrazul lui Hristos", detinand asadar functii inalte in Komintern si NKVD, dupa care, in timpul razboiului au combatut puternic impotriva Romaniei. Mamicuta, de la microfonul postului de radio Romania libera, ce emitea de la Moscova, iar taticutul, rezident KGB, cel mai bine retribuit agent al sovieticilor care lucrau pentru instaurarea comunismului in Romania. Avand asadar experienta in uciderea crestinilor, in 1951 au fost trimisi la Brasov pentru a coordona vanatoarea satanica a luptatorilor romani anticomunisti din muntii Fagarasului. In acest context s-a nascut Vladimir Tismaneanu. Pastrandu-si amintirile si idealurile tineretii, soarta sau filierele rosii l-au adus pe Volodea in postura de a intocmi un raport, din pacate oficial, adica cu girul Presedintelui, despre, culmea, comunismul din Romania. Raportul se vrea "anti", dar de fapt, este o telenovela rosie ca basca lui Che Guevara, fiul nkvd stergand cu buretele esenta raului: ideologii, finantarea, creierele experimentelor satanice de tipul "Fenomenului Pitesti". Cu alte cuvinte antiromanismul comunismului este eludat cu desavarsire. Doctrina Moscovei se vrea a fi prezentata ca o simpla alternativa politica si nu ca pe o moarte a unui popor, perversitatea continuand prin infatisarea Bisericii Ortodoxe Romane ca fiind una partasa la la instaurarea noii oranduiri, fiind pusa intr-o falsa antiteza cu Biserica Greco Catolica sau cea Protestanta. Vladimir se pare ca nu a putut alcatui singur "raportul", luandu-si cateva ajutoare de la GDS,( editorul 22, unde este si intemeietor): Patapievici Horia Roman, Tanase Stelian, Pippidi Andrei,cu mai putine stelute rosii pe umar, suficiente insa pentru a infatisa o imagine de ansamblu: "anticomunistii" care "spala" satanalogia comunista de conotatiile ei reale. Inima lor de copii crescuti la sanul Kominternului i-a obligat sa spele crimele parintilor lor, transformandu-i din agresori in victime.

„O obsesie maladivă” a familiei Cornea(Paul si Andrei).

O familie de "intelectuali", rosie ca steagul sovietic, nu mai incape in Romania din cauza lui Eminescu, Stefan cel Mare si alti "extremisti perimati"; prin urmare se "refugiaza" in Revista 22. Capul familiei, Paul Cornea, fost director general in Ministerul Culturii (1953-1965), cu alte cuvinte ideolog kominternist cu stele pe umar, decreta la inceputul anilor 90, revitalizat de Ion Iliescu in functia de ministru secretar de stat in Ministerul Invatamintului, ca nu mai avem nevoie de Eminescu, in cadrul unei conferinte ce a adunat toata floarea cea vestita a Grupului de Dialog Social. Ala micu din familie, Andrei Cornea, calca bineinteles pe urmele tatucului si afirma in articolul manifest „O obsesie maladivă” ca Lumea s-ar fi descurcat de minune si fara o tara ca Romania, ca istoria noastra nationala este minora in cadrul istoriei universale, iar Stefan cel Mare, de exemplu, nu s-ar fi luptat pe bune cu turcii, aportul sau la apararea crestinatatii fiind de fapt un mit manipulator. Crezul lui Cornea cel mic contine si alte elucubratii, ca de exemplu :"N-am inventat noi algebra ca arabii, filosofia ca grecii, internetul ca americanii, pe Dumnezeu ca evreii.” Remarcam astfel grija exagerata a mai sus numitului pentru inventii, respectivul fiind coplesit de "neputinta" romanilor de a creea ceva. Dar daca tot veni vorba... familia Cornea, Paul si Andrei de la "22" , de cine a fost inventata? Adica omul e om, sau unii chiar se trag din maimuta "stiintei" rosii?

Revista 22, pistolul kominternist pus la tampla poporului roman

Revista 22, pistolul kominternist pus la tampla poporului roman, sau cum a putut deveni un ziar manualul de baza al politicienilor care au distrus o tara.

In ianuarie 1990, apare primul numar, cu Stelian Tănase redactor-șef şi Gabriela Adameșteanu - redactor-șef adjunct. Paginile publicatiei ii gazduiesc pe Silviu Brucan, Gabriel Liiceanu, Andrei Pippidi, Dan Pavel, Gabriel Andreescu, Horia Roman Patapievici, Andrei Plesu, Mihai Sora ,Vladimir Tismaneanu, Sorin Lavric. Cu alte cuvinte, ideologii lojii satanice care au dat Romania pe mana celor de alt sange. De remarcat este faptul ca publicatia DEBUTEAZA cu ranjetul sovietic al lui Silviu Brucan, tartorul dracilor, cel care in anii ’50 cerea in Scanteia condamnarea la moarte, printre altii, a lui Iuliu Maniu si a lui Petre Tutea. In ’90 apare ca ideolog al revistei 22, in primul numar al revistei exprimandu-si nelinistile despre soarta socialismului mondial, la nici o luna de cand tineretul roman a spus prin jertfa de sange un NU hotarat comunismului. Grupul pentru Dialog Social a fost infiintat tot sub obladuirea batranei carpe kaghebiste, prin intermediul lui Mihnea Berindei.

Ca o adevarata rezidenta Komintern, "22" demoleaza tot ceea ce reprezinta esenta romaneasca, arealul agresiunii cuprinzand, in principal, desfiintarea resurselor spirituale (atacul constant impotriva lui Mihai Eminescu si a nationalismului interbelic, coroborat cu demitizarea voievozilor romani, atac transpus mai apoi in cartile de istorie si literatura). Reteaua merge mai departe, Brucan a transmis stafeta „noilor” comisari. De aceasta data, acestia ne executa in numele corectitudinii politice.

Costele, iti dai seama ca la o adica, va trebui sa mori pentru mine?

Costele, iti dai seama ca la o adica, va trebui sa mori pentru mine?
Cel mai bun prieten al meu din copilarie fusese inrolat in armata, si a treia zi de Pasti m-am dus la el, undeva prin Moldova, impreuna cu mama lui. L-am gasit pe un camp, intr-o santinela militara, batut de vant si frig. Facuseram mai toate prostiile adolescentei(atat cat se puteau face pe vremea lui Ceausescu, deci nu prea multe), fuseseram colegi de banca si de politica, ascultand si comentand postul Europa Libera; ne certaseram de la o fata impacandu-ne mai apoi la o tigara Kent furata de la taica-meu din pachet, gustasem un amarat de coniac Nucet ascunsi pe Dealul Goanta din Comanesti unde ne construiseram o cabana din crengi de brad, am fugit de acasa la Mare in primul an dupa Revolutie, prostindu-ne pe acolo..si, dintr-o data, l-am vazut pe Costel al meu in haina militara, tinand mandru ditamai puscoiul in brate. Parca era alt om; am pus cu sfiala oarecum mana pe uniforma lui militara, l-am privit in ochi si chiar i-am spus : Costele, iti dai seama ca la o adica, va trebui sa mori pentru mine? Nu a ras, doar a zambit un pic, rusinat parca de povara pe care i-am atribuit-o. " Nu moare nimeni maica, s-a rastit cu glas incet tanti Lenuta, cutremurata de vocea mea, mai bine luati si mancati ce am adus, iar tu Mihaita, desfa odata sampania aia sa pot ciocni un pahar cu baiatul meu”. Am plans, am ras, am mancat si am baut; ne-am inchinat mai apoi si l-am rugat toti trei in gand pe Hristos sa nu fie razboi. Costel avea pe atunci 19 ani, era soldat in armata romana, poate nu avea nici cei mai straluciti bocanci, nici cea mai buna pusca, si nici cel mai modern avion care sa-l apere din vazduh, in schimb, Costel mi-a spus: “sunt sigur ca si tu, ca civil, ca roman si ca prieten, ti-ai da viata pentru mine...Hristos este alaturi de cei buni, nu uita asta”.
Pamantul negru si dureros de rosu al tarii, mi-a soptit din locul in care se uneste cu cerul, ca soldatul meu cu ochi caprui si mari avea dreptate.
Hristos a inviat, romani!

Hristos sa va dea putere si fericire, romani!

Grabit ca de obicei sa rezolv tot felul de lucruri, care ma tin de fapt prizonier, m-am oprit intr-o zi cu ploaie si frig, pe fuga, la un tomberon de gunoi pentru a arunca ceva. Intr-un coltisor murdar, statea cuminte o fetita cam de vreo 10 ani, in timp ce mama ei cauta de zor in gunoaie. Cu greu am privit-o in ochii albastri ce mi-au strapuns efectiv cu tristetea lor, sufletul. I-am dat aproape toti banii pe care-i aveam la mine( din pacate nu erau multi) si am plecat val-vartej; dupa cateva secunde, am auzit-o pe fata strigand cristalin: " Hristos sa-ti dea putere si fericire, domnu' !"
Iisus invie in cele mai neasteptate locuri, iar Invierea sa este vestita in fiecare clipa de inimile curate din jurul nostru, pe care de multe ori suntem prea grabiti pentru a le auzi batand. Urarea acelei fetite a fost cea mai cutremuratoare dintre toate pe care le-am auzit vreodata.
Hristos sa va dea putere si fericire, romani!

Bulevardul ”Criminalului” de Razboi.

"Mai Cristi, ce naiba au scris ungurii pe zidurile Garnizoanei?"
O parte din membrii Grupului studentesc Horea, iesisera intr-o dupa-amiaza insorita de toamna la o cafea pe terasa unui barulet de pe bulevardul "Maresal Ion Antonescu". De mult timp ma tot chinuia curiozitatea ce insemnau zecile de inscriptii in limba maghiara care urateau peretii caselor de pe strada cu numele mai sus amintit, acestea fiind prezente chiar si pe o bucata din zidul Garnizoanei Militare. "Bulevardul criminalului de razboi", ma lamuri amicul meu care stapanea destul de bine limba maghiara. “Mergem pe calea legala sau actionam haiduceste”, i-am intrebat democratic pe camarazi, standu-mi cafeaua in gat la aflarea traducerii. Dupa indelungi dezbateri,( se facuse deja seara, ne plictisisem de cafea si trecusem pe ceva mai "tare"), am ajuns la concluzia ca cel mai bine ar fi sa "combinam" cele doua cai, adica sa informam institutiile ce avem de gand. Regulamentar am trimis trei adrese, catre Primarie, Prefectura si Politie, prin care anuntam ca vom elimina "inscriptiile denigratoare la adresa eroului roman, Maresalul Ion Antonescu care deterioreaza arhitectura spatiului urban si aduc atingere simbolurilor nationale”. Problema era veche in oras, cam de cand cei de la Vatra Romaneasca si de la Asociatia Veteranilor de Razboi au vrut sa-i ridice Maresalului o statuie la intrarea in bulevard. Bineinteles ca nu au primit aprobare de la primarul ungur, care era in relatii excelente pe filiera UDMR cu tovarasul Iliescu Ion, pe atunci presedinte, cu probleme grave la “mansarda”, ca si acum de altfel, fiind "haituit" de legionari, fascisti si alte “lighioane “ asemanatoare. Ne-am interesat mai apoi si de situatia bustului, mai exact daca acesta este gata. Comandantul Garnizoanei ne-a trimis la Vatra Romaneasca de la care am aflat ca este finalizat, dar ca nu poate fi amplasat:"Domnul Iliescu nu este de acord, nu putem face nimic". “Ne asumam noi responsabilitatea acestei operatiuni”, le-am replicat nationalistilor ardeleni, care dealtfel erau plini de bune intentii...”spuneti-ne unde este statuia, o luam noi de acolo, nici nu trebuie sa o atingeti, o transportam pana la soclu si o amplasam cu ajutorul unei firme de constructii”. "Mai vedem, oricum, vom mai face demersuri..." Cu "speranta" ca "domnul" Iliescu va scapa de fantomele fascistilor, am iesit din sediul Vetrei Romanesti care, pe atunci in Tg Mures juca carti grele, atat economic cat si politic. “Fratilor, bustul nu-l putem amplasa, mai bine zis nu-l putem la naiba, fura de la nationalisti...asta e, dar in schimb de cateva galeti de var putem face rost”. Ne-am adunat initial vreo 10 insi, dar la vederea a doua echipaje de politie si a unui grup cam maricel de unguri pletosi si slinosi , am ramas patru...cu tot atatea galeti de var. Prima bidinea am dat-o langa si pe zidul garnizoanei, acolo unde era cel mai mare grafiti. Am simtit ca plamanii mi se umplu de aer proaspat, apoi am trecut cu totii la curatarea peretilor caselor particulare, care in marea lor majoritate erau locuite de unguri; in acel moment slinosii “veseli” au devenit galagiosi, incepand sa strige ca nu avem voie sa le murdarim casele..."Nu e bine la voi, aveti mai grija ca nu au trecut decat cinci ani de la bataie la voi", referire directa la macelul din martie 1990. La auzul limbii romane stalcite, am prins un mai mare avant, si am luat la “bataie” toate imobilele, arzand cu var rand pe rand, porcariile unguresti. Ultima cladire de pe bulevard era casa in care a locuit la un moment dat Avram Iancu, deasemena profanata de mainile celor de alt sange. Langa ea se afla grupul compact de unguri, in fata caruia, noi cei patru nu cred ca am fi avut nici un succes. Cele doua echipaje de politie, care intre timp se inmultisera, culmea se indepartasera de noi. In acel moment, Dumnezeu mi-a mai spus inca odata ca aceasta tara se numeste Romania: portile Garnizoanei Militare Mures s-au deschis si doua companii de soldati au inceput sa bata pas de defilare cantand "Desteapta-te romane". “Mai baieti, nu v-am spus ca astazi avem program in oras?", mi-a soptit facandu-mi cu ochiul comandantul de batalion... Cei de alt sange au tacut din nou, la fel cum aveau sa faca si cateva luni mai tarziu cand aceeasi studenti instalau un suport de lumanari langa statuia lui Iancu Avram din centrul orasului. Eroii ne-au mangaiat atunci pe crestet , soptindu-ne ca va fi bine…cat timp portile garnizoanei se deschid spre Neam.