Marasesti

102 de ani și de la Mărăsesti.

Putem spune din nou ”Pe aici nu se trece”?

Câte vor mai trebui să se întâmple pentru a se putea auzi din nou acel strigăt care ne-a mântuit atunci ca popor? Disperarea națională i-a făcut atunci pe țărani să rămână în cămeșile lor albe, așa cum i-a năScut Dumnezeu pe acest Tărâm si să iasă în luptă la baionetă. Toată Istoria Voievozilor cu Spadă și a Răzeșilor s-a întrupat în acele zile. Era să moară Țara, iar prin fața ochilor ei, i-a trecut întreaga viață, dar un strigăt a sculat-o din moarte: Pe aici nu se trece! Cât de tare va trebui să fim loviți din nou pentru a slobozi iarăși acea disperare si a ne ridica, îmbrăcând cămașa albă a Libertății?

La o sută de ani de când țăranii și generalii români le-au spus străinilor că aici e România, mai avem încă de purtat multe bătălii. Pentru unirea cu teritoriile istorice răpite, pentru a nu fi șterse din memoria poporului numele martirilor, mărturisitorilor și luptătorilor acestui Neam, pentru a nu ne mai fi otrăviți copiii cu vaccinuri importate, pentru întărirea identității naționale din Covasna, Harghita, Mureș, pentru a nu muri neamul nostru în Inima Țării, pentru familia firească, pentru Rânduirea lăsată de Dumnezeu. Suntem în stare să purtăm aceste câteva bătălii pentru teritoriul duhului național? Reușim să atingem măcar câteva chestiuni punctuale, să punem de exemplu la punct un sistem de burse pentru a-i răsplăti pe copiii care se înscriu la scolile si secțiile cu predare in limba română din Covasna si Harghita stimulându-i în același timp pe cei din familiile mixte să facă la fel? Putem sprijini concret un preot ortodox să se stabilească într-un loc în care enoriașii ortodocși sunt în număr foarte mic, sau acolo unde nu mai există deloc, pentru a se putea întoarce la credința strămoșească si românii care si-au pierdut limba si credința? Putem purta aceste bătălii ”mici” dar concrete pentru a o avea pe cea mare, pentru România? Suntem capabili să luptăm împreună pentru liberatea de exprimare românească, să înfrângem cenzura aberantă, să putem avea o Voce neîngrădită de normele comuniste? Împreună putem spune cu ajutorul lui Dumnezeu din nou ”Pe aici nu se trece”. Prin acțiuni concrete care bineînțeles, presupun jertfă personală, putem nu numai să cinstim lupta înaintașilor noștri, ci să și o ducem mai departe. Fără implicare voastră concretă nu se va putea face mai nimic. Vor rămâne câtiva ”răzleți” care vor ajunge să vorbească de unii singuri. Imi spunea o prietenă dragă că-i vine uneori să posteze cu ”lacăt”, numai pentru ea, să vorbească cu peretele propriu si atât. Oameni buni, sfărâmați lacătul și haideți să ”postăm” România pe Hartă!

Cu pace și înțelepciune. Altfel vom pierde teritoriu, la propriu, fără niciun fel de metaforă. Lupta ”la baionetă” este grea. Fără armură, doar cu cămeși albe, ca la Mărășești, cu Dumnezeu înainte!

Vremurile lui Dumnezeu

În ceasurile de pe urmă ale străinilor ce ne sfărâmă prin secundele infernale ale ticăitului lor sufletul Național, șansa supraviețuirii noastre este să fim în Timpul Lui Dumnezeu, pe care-l putem găsi în sufletele noastre. Afară sunt vremurile trecătoare, vremurile prigoanei. Nu stiu care luptă este mai grea, cea din lăuntrul nostru sau cea din afară, dar sunt sigur că dacă izbândim în bătălia cu noi înșine, cu patimile si păcatele noastre, vom birui din punctul de vedere al mântuirii proprii si prigoana vremurilor, căci rămânem în Timpul lui Dumnezeu. Individual, în sensul de mai sus, nu putem schimba însă vremurile, ca popor însă da, dacă suma noastră, a celor din Timpul lui Dumnezeu, devine definitorie pentru popor; definitorie, nu neapărat majoritară, căci nu numărul contează, ci puterea grupului ce ar dobândi valențe istorice. Niciun om, înafara lui Iisus Hristos nu a învins vremurile aproape singur, căci numai Maica Domnului a fost de la Naștere până la  Urcarea la Cer prin Jertfa de pe Cruce, lângă El, dintre oameni. Omul în sine de unul singur nu este menit a schimba Lumea. Biserica, Casa Lui Dumnezeu pe pământ, ”cere” până și ea TREI oameni înlăuntrul ei.
Acei care

De pe front

De pe Frontul glorios al Războiului pe frontul umilitor al păcii. Aceasta a fost soarta celor mai mulți militari care au luptat în Război cu arma în mână pentru România, după 1945 până în prezent. Regimul comunist a distrus cam toată elita armatei, mii de ofițeri înfundând pușcăriile sau lagărele din Siberia. Grosul trupei, formată din țărani, a fost tratată mai apoi cu "recunoștința" pensiilor mizere de la CAP, laurii războiului regăsindu-se numai în cărțile de propagandă si pe umerii politrucilor comuniști. Pe vremea lui Ceausescu bunicii mei care au fost atât pe frontul de est cât si pe cel de vest, au avut pensii cât să-si pună în fostele ranițe câteva pâini si niste sticle de ulei cumpărate de la oraș cu rația. După 1989 veteranii nu au contat mai mult...rămăseseră mai puțini si nu prezentau așadar un mare interes electoral in regimul "democrat". La fel si deținutii politici, mulți dintre acestia fiind în acelasi timp si veterani de război. Fiecare regim post ”revoluționar” le-au tot promis ambelor ”categorii” pensii, recompense, recunoasterea meritelor...le-au tot promis si i- au tot amânat în speranța că acesti Bătrâni ai Țării vor muri până la urmă, se vor împuțina, si ”statul”, mai bine zis gașca, va face economie. Dar ei, Bătrânii cu ranițe sau cu lanțuri la picioare, nu pensii sau recompense strălucitoare așteptau. Marea lor ”pretenție” a fost dintotdeauna una singură, anume ca cei care au ajuns prin diferite conjuncturi la cârma Țării, pe care ei, cei cu ranițe si lanțuri au făurit-o, să nu-și bată joc de rănile lor, de suferința si jerfa prin care ei au clădit noțiunile de Independență, Suveranitate, Unitate, Demnitate. Printre gloanțe, obuze si tranșee pline de sânge, de camarazi sfârtecați, au clădit aceste Idealuri. Pentru Libertatea de a fi români. Dar cine să înțeleagă aceste noțiuni? Cine să înțeleagă Vremea Voievozilor, Timpul Răzeșului, Țăranului Liber? Politrucii de ieri si de azi? De aproape 75 de ani avem o cloacă, căci nici măcar clasă nu-i pot spune, politică ruptă total de popor. De poporul lui Gheorghe din Bădărăi, de pe malul Prutului, care până când a închis ochii, la 96 de ani, îmi spunea că el este Răzeș, că pământul îl are de la Domnul Ștefan Vodă care l-a lăsat străbunilor lui. Gheorghe cel purtător de raniță, știa, înțelegea, Gheorghe, țăran soldat român simplu, care tăia porcul de Crăciun cu baioneta de pe front, își dădea seama de Rânduiala Lucrurilor. La fel si Nea Luca din Dobârlău Vale, Covasna, si el stia. Cine e Nea Luca? Luptător din ,,Divizia de Cremene” a Vânătorilor de Munte, ce a fost condusă de Generalul Ion Dumitrache. Dumnezeu să-i odihnească pe amândoi.
În curând, politrucii, trădătorii de Țară vor răsufla pe deplin usurati, nu vor mai avea cui să dea pensii, diviziile cu raniță si lanțuri vor dispărea complet de pe pământ; Vor rămâne însă în urmă Icoanele si Steagurile lor. Mărturii. Până când nu vom înțelege că trebuie să reconstruim lupta lor, si nu să fim parte a ”luptei” caruselului antiromânesc, nu vom izbândi, nici măcar nu vom face un sfert de pas pe drumul izbândei, ci dimpotrivă, vom bate pasul pe loc în confruntări fraticide, regizate de maeștri Propagandei. ”Nebunii” aruncă cu bolovani în apă, cine se aruncă după ei, fie si dintr-un impuls bun, greșește.
Afirmați, nu rămâneți la stadiul de dat replici. În momentul în care ei vă vor da vouă replici, atunci veți fi Răzeși. Nu e ușor...Bătrânii înțelegeau asta.
Doamne ajută!