carte

Săbiile de foc urcau sprintene spre cer, scoase parcă pe rând, cu repeziciune din tecile unor haiduci de odinioară, luminând fețele celor douzeci si ceva de inși ce urcară până în Vârful Muntelui la chemarea lui. Începu să plouă, la început mocănește, apoi destul de vijelios, deși printre norii pe care mai mult îi ghiceai, stelele se uitau încă spre pădure cu o lumină aparte. Dar ploaia părea un detaliu nesemnificativ, stăteam cu toții nemiscați, în cerc, în jurul lui si al focului, ascultându-i pe amândoi fascinați, chiar si atunci când câtiva lupi își anunțară prezența prin urlete ce se auzeau dintr-o relativă depărtare; glasul lor oricum făcea parte din tablou, completând parcă cuvintele omului din fața noastră, de parcă ai fi zis că printr-o putere anume, chiar el îi chemase. Înalt si slab, cu fața suptă, ce-i scotea si mai mult în evidență ochii mari si barba cenușie, emana în acelasi timp forță si siguranță dar si o blândețe aparte ce se vede doar la călugării din pustie. Era îmbrăcat în negru si încins cu chimir. Era ca un călător în timp, ce le văzuse pe toate si venise acum la noi să ne povestească despre Neamul Românesc, căci ne vorbea în așa fel încât ai fi zis că a fost chiar prezent lângă voievozii si luptătorii acestui pământ, direct sub Steagul lor. Era extrem de natural si cursiv în discursul care producea asupra noastră revelație după revelație. Istoria necunoscută ce ni se povestea, atunci, la doar câtiva ani după Decembrie 1989, a fost comoara pe care am descoperit-o în acea noapte din munți cu ploaie si lună, în care nimeni nu a dormit, în care nu am simțit frigul și nici mâna lui focul atunci când l-a atins. Așa este că nu crezi, că nu crezi că e posibil ca flacăra ce arde să nu te ardă? l-a întrebat el pe unul ce era cu noi care era mai tăcut de fel, dar foarte învățat. Nu a zis nimic, doar si-a ferit puțin privirea. Cât de mult au durat acele secunde de tăcere... însă pe tren, la întoarcere, pe când toți ne gândeam la acea noapte,tot tânărul cu carte, mi-a spus: într-adevăr, Omul este adevărat, merită. Nu mi-a sunat bine acea ”confirmare”, căci el, cel încins cu chimir si straie negre, nu era menit să fie confirmat, ci simțit, așa cum pădurea nu are nevoie de confirmarea cuiva pentru aptul că are copaci. Nu a fost nici prima nici ultima dată când l-am întâlnit. În anii aceia câtiva oameni au înțeles tot ce era de înțeles. I-am stiut pe demoni dar si pe îngeri, am văzut cum Ramificația a pus stăpânire de țară, întrepătrunderea cercurilor ei, nașterea steagurilor false, vânzările pe 30 de arginți. Am văzut cum se pun măștile si cum încep actorii să joace cu ele pe față intrând în scenă pe rând sau mai mulți odată în funcție de indicațiile regizorului, la comenzile producătorului. Nimic nu s-a schimbat de atunci, piesa este aceeasi cu diferite distribuții, unele se repetă. Cine nu a prins din începuturi înțelegerea lucrurilor discerne cu mare dificultate rolurile. Folosesc acești termeni de ”scenă” pentru că războiul nu mai este nici cald, nici măcar rece, ci extrem de silențios, dobândind atribute cameleonice astel încât majoritatea percepe vremea ca fiind una de pace. Împotrivirea reală se vrea a fi anihiliată atât prin tragerea perdelei de ”pace” pentru marea masă, cât si, în cazul unor eventuale reacții, prin aruncarea în scenă a steagurilor false menite a irosi prin fragmentare, deturnare, obosire fizică sau psihică, sau aruncarea cu capul în zid a oamenilor sinceri care încearcă să facă ceva, dar care nu au intuiția sau cunoașterea empirică a lucrurilor. Potențarea puterii Ramificației se produce adeseori si din cauza păcatelor omenesti ale oamenilor, orgoliul, mândria sau gândirea puțină spunându-și adeseori cuvântul, stindardele putând fi sincere, dar ”datorită” acestor lucruri, jucând la randul lor involuntar rolul steagurilor false în marea ”piesă”. Retelele de socializare dau fiecăruia ”șansa” de afirmare, tastatura fiind deschisă tuturor, dar nu toți îsi dau seama că de fapt că din tastatură lipsesc litere. Tu scrii, faci tot felul de acțiuni, demersuri, dar nu observi că ”mănânci” litere si textul final iese greșit, cu toate că ai apăsat pe butoanele corecte. Defecțiunile sau ”celebrul” autocorect îți denaturează munca fără ca măcar să-ți dai seama. 
Unor oameni le poti oferi nenumarate argumente logice pentru a-i convinge de un anumit lucru, le poți explica în detaliu mecanismele manipulării, zadarnic, rămân ”blocați” în ceață, iar asta nu ține de intelectul lor, ci de incapacitatea afectivă de a simți lucrurile. Alți oameni intuiesc întreaga frază încă de la primele cuvinte. Mai există o categorie, aș numi-o generic, aceea a ”țăranilor vechi”, care pricep si văd totul, fără să fie nevoie a le spune niciun cuvânt.