Gheorghe Urdea Slatinaru, luptatorul din munti si lupul sau.

Linistea noptii plina de ceata si fara de luna nu era tulburata decat de frunzele uscate de toamna tarzie ce fosneau sub labele enorme ale cainelui lup; aratarea ireal de mare pasea hotarata prin padure urmand imperturbabil un traseu précis; de gat ii atarna un saculet destul de voluminos care parea insa sa nu-l deranjeze deloc. Strabatuse deja vreo noua kilometri de cand iesise din satul Grid, de langa Venetia de Jos pentru a se afunda mai apoi in locul ce-l adapostea pe stapanul lui. Dupa ce ocoli o viroaga, lupul incepu sa scanceasca stins, si la auzul lui, dintr-o vizuina tainica iesi un om. Ingenunche langa animal si in timp ce-i mangaia cu duiosie coama sura, ii dezlega de la gat saculetul. Scoase din el o bucata de slanina, o pita si putina branza. Mirosi colducul de paine, si pentru o clipa simti adierea femeii lui, a mainilor ei ce framantasera aluatul stropit cu lacrimi. Pe om il chema Gheorghe Urdea Slatinaru si de10 ani luase calea  luptei din munti impotriva comunismului. Pentru cateva clipe cele doua “salbaticiuni” se privira ochi in ochi; cu greu ti-ai fi dat seama care scanteiau mai tare, caci aveau multe de povestit. In 46” cand venisera comunistii in sat pentru a organiza “alegerile”, se lovisera de un zid greu de rapus. Gheorghe, Ursul, cum ii spuneau taranii, datorita staturii impunatoare, nu avusese prea multe cuvinte de schimbat cu tuterii rosii si, impreuna cu alti fagaraseni hotarati puse mana pe ghioaga tintuita  si-i lecui pe trimisii judetenei de partid de propaganda, alergandu-i pe ulite pana ce acestia isi luara piciorele in spate si fugira din sat. Peste cateva zile in schimb, se intoarsera, dar nu singuri ci laolalta cu strainii. Kalasnikovul rusesc deschise in cele din urma urnele de “vot”, dar nu si pentru Ghita care se hotarî sa ia calea codrului. Isi imbratisa pe fuga nevasta, baga in san o icoana pe care i-o daruise maicuta lui si pleca in munti. De caine nu putu sa scape; desi il alunga, il batu chiar, acesta se tinu dupa el kilometric in sir, si-l urma pana la ascunzatoarea pe care si-o improvizase in creierii muntilor. Incercara pentru un timp sa vaneze impreuna, de cele mai multe ori le reusea, in schimb focul necesar pregatirii bucatelor ii tradase de cateva ori si comisarii sovietici le luara urma; reusisera insa sa scape de fiecare data, uneori dupa confruntari destul de sangeroase. Dupa cateva luni, cainele disparu brusc. La inceput Slatinaru crezu ca a plecat dupa vreo caprioara, sau ca se ratacise luând drumul celorlalti partizani alaturi de care luptase de cateva ori, dar nu…dupa cateva zile “lupul” aparu miraculos cu o desaga atarnata la gat. Se dusese in sat, manat pesemne si el de dorul de casa. Maria, nevasta omului, cand il vazu incepu sa boceasca, gandind ca aparitia lui este semn rau; crezu ca i-a murit barbatul. Se linisti insa dupa numai cateva clipe cand vazu cainele bucuos nevoie mare si dornic sa il urmeze: o apuca incet dar hotarat cu coltii de marginea fustei si incerca sa o traga dupa el. Atunci femeia pricepu si incepu sa planga si mai tare, dar de data asta de fericire: omul ei traia. Se uita in ochii de jar ai salbaticiunii si-i spuse cu glas hotarat, rugandu-se la Dumnezeu ca animalul sa priceapa: du-te la el, m-ai inteles, du-te la Ghita! Improviza repede un pachet cu de-ale gurii fara sa scrie niciun bilet de teama de a-l nu-l citi strainii; in schimb, imprima pe o felie de paine cruciulita ei de la gat, care in partea de sus avea cercul cu  monograma Mantuitorului, ca semn pentru barbatul ei. Trecura de atunci noua ani, noua sarbatori de Paste in care lupul ii aducea stapanului alaturi de o felie de cozonac si o lumanare pe care o aprindeau amandoi cu ochii ce scaparau amar, noua sarbatori de Craciun, de Sfanta Maria, de Sfantul Gheorghe, de Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil…omul si lighioana strajuiau muntii Fagarasului…si erau liberi sa priveasca cerul care, de multe ori cobora langa ei cu mii de stele pentru a nu mai fi singuri in Romania.

In acea zi de impletitura a toamnei cu iarna, cand frunzisul rosu aprindea petice razlete de zapada, Gheorghe rememora nici el nu stia de ce, toate acele momente. O presimtire crunta ii strapungea sufletul, dar in el era inradacinata adanc credinta in Neam si in Hristos. Calea pe care si-o alesese era singura datatoare de liniste si mantuire. Se ghemui in cele din urma incet alaturi de lup, alungand frigul patrunzator al varfului de munte si inchise pentru o clipa ochii .

Din toate partile, se auzi deodata un zgmot infernal de mitraliera, gloantele zburand aiurea insa, netintite spre el; vroiau sa-l prinda viu. Aproximativ 20 de uniforme facute dupa model sovietic il inconjurasera. Iesi din vizuina alaturi de caine. Coltii acestuia se infipsera cu o rapiditate de neinteles in beregata unuia care dadea ordine; ura acele sunete aducatoare de primejdie. Se intoarse mai apoi catre Ghita si sfasie cu miscari scurte si hotarate mainile soldatilor ce incercau sa-l lege pe om. Eliberat, fagaraseanul rapuse si el cu lovituri naprasnice vreo patru-cinci comuniști. Komisarul care pana atunci statu deoparte, bagandu-si perciunii roscovani sub cascheta, scoase pistolul si cu trei gloante bine tintite dobora lupul. Acesta cazu ca fulgerat si cu ultimle puteri musca aprig pamantul de parca ar fi vrut sa sfarme tot raul ce-l inconjura. Lanturile dinainte pregatite il doborara cu lovituri ingrozitoare pe Ghita la pamant. Urletul lui de disperare se auzi pana departe,,,taranii intelesesera ca omul si “fiara”  fusesera rapuse de cei care fără credinta.

Unsprezece ani statu Slatinaru in ocna grea. Mainile sale aspre fusesera arse de curent in chinuri ingrozitoare, ca exemplu pentru toti acei care vor indrazni sa mai ridice mana impotriva ciumei rosii. In inchisoare vazuse multe grozavii dar si legase cateva prietenii pe viata.

Dupa toti acei ani, omul se intoarse acasa la femeia lui. Un timp se inchise in el si rar il putea auzi cineva vorbind. In schimb, taranii incepura sa vina unul cate unul la el, pentru a-i cere un sfat de viata sau sa asculte intamplari nerostite din munti; Ghita iesi incet incet din mutenie si redeveni acelasi om plin de viata ca mai inainte; o durere mocnita insa ii ardea totusi sufletul…

Intr-o noapte de vara in care Carul Mare era nefiresc de aproape de sat, omul iesi in pridvor tragand cu nesat dintr-o pipa de alun pe care si-o mestesugise singur pentru a-si mai alunga gandurile. Ochii sai se indreptara ca in fiecare seara spre marginea padurii cautand ceva. …un urlet stins se auzea uneori din departare si Ghita spera de fiecare data ca atunci cand va intoarce capul spre poarta isi va vedea lupul alergand spre el; nu mai stia nimic de “fiara” lui draga, in minte ii ramase numai imaginea cainelui plin de sange batjocorit de cizma unui comunist ce vru sa se convinga ca animalul este mort. Unii tarani vorbeau ca atunci cand luna este in nori, lupul da tarcoale satului pazindu-l de straini, altii spuneau ca si acum mai cutreiera muntii ajutand alti luptatori, dar nimeni nu-l vazuse in ochi…

O lacrima ce-i statea in gat, fu oprita de glasul vessel al nevestei. Ghita tresari scurt si-si intoarse privirea catre femeie. “Barbate, barbatele, uite ce-am gasit la poarta…” Un pui de caine cu privire de padure statea ghemuit in bratele femeii, privindu-l pe om cu subintelesuri numai de ei stiute…

Bunica mea si partizanul basarabean Ion Amariei

Bunica mea, partizanul basarabean Ion Amariei, rușii și toporul.

- Ioane, cu mâna mea dreaptă făcătoare de cruce, iti dau toporul asta, ca atât mi-au mai lasat bolșevicii, dă-le în cap satanelor, căci altfel nu ne vor lăsa să traim. Cu aceste cuvinte l-a întâmpinat bunica mea pe Amariei Ion, învățătorul din satul vecin de pe celalalt mal al Prutului, venit in Bădărăi să vadă cu ochii lui urgia de care auzise. Imediat după război, în jur de cinzeci de soldati rusi, condusi de un civil care vorbea stricat românește, au năvălit pur si simplu în sat cu gând de crimă si jaf. In micul cătun nu mai rămăseseră decat femei, copii si batrani, barbatii în putere fie muriseră pe front, fie “călătoreau” cu trenul fără geamuri spre Siberia, unul dintre acesti “pasageri” fiind si bunicul meu Gheorghe (a reușit să sară printr-un noroc chior din tren, dar s-a întors acasa mult mai târziu stând câteva luni ascuns prin păduri). Norocul sătenilor din Bădărăi a fost ca prin intermediul unui fiu de țăran ce se îndragostise de o rusoaica din Partid, dar care totusi rămăsese român, aflaseră din timp de acesta incursiune mârsavă. Majoritatea părăsiseră localitatea, dar unii isi săpară adaposturi sub pământ, prin spatele gradinilor, luandu-si cu ei strictul necesar pentru a supravietui cateva zile; bunica-mea isi luase cu ea si un topor. Era femeie însemnata în sat, avea “puteri”, după cum spuneau taranii, stia într-un fel anume să meargă pe sub apa pentru a prinde cu usurinta pesti, dezlega de deochi pe oricine, vorbea cu păsările și animalele precum cu oamenii, tesea la război modele minunate, dupa cum puteti vedea si în poză, stia să scrie si să citeasca perfect, desi nu călcase pe la scoli, si mai ales credea nelimitat în Hristos, de până si popa din sat ii cerea sfaturi în cele bisericesti.
Rușii răseseră tot dupa desantul lor. La câteva case puseseră foc, în urma nu mai rămase nici urma de animal, porci, vite, oi, tot ce mai aveau oamenii prin gospodarii fusese luat, furat mai bine zis. Dar nu acest lucru a durut-o cel mai mult pe femeie atunci cand a iesit din adăpost. Satanele rosii, dupa cum le spunea ea, i-au batjocorit icoanele din casa, pe care ea le săruta si le mângaia de nu se asezau pe ele niciun fir de praf. Genunchii ei le povestiseră sfintilor tot zbuciumul ei de româncă, toate păcatele ei omenesti, toate fericirile și lacrimile ei le argintau prin colturi iar mâinile sale mici dar otelite de muncă le mângaia în fiecare seara…și atunci, în acea zi, le găsise călcate în picioare de păgâni. Ioane, mă auzi, ia toporul, astia nu pe noi vor sa ne omoare, ci pe Hristos; ascultă la mine, ei ne vor lua icoanele, ni-l vor lua pe Dumnezeu si vom rămâne singuri aici pe pamant.

Invățătorul se tulbură de vorbele creștinei, văzuse si citise multe în cei șaizeci de ani pe care-i avea, dar de o asemenea oroare nu mai auzise; nici macar tătarii nu făcuseră asemenea prăpăd. Se întoarse pe celalt mal al Prutului, si se duse mânat de un gând de neoprit la scoala lui. Intra în clasă, se închină la Icoana Maicii Domnului, lua din micuta magazie a scolii un ciocan, trei cuie mari, se întoarse în clasă si fixă si mai bine Icoana în perete, de parcă toata viata lui ar depinde de atunci încolo de acest fapt. Se duse mai apoi glont la primaria pe care flutura deja steagul rosu si le spuse celor de acolo: măi oameni buni, eu stiu ce aveti în cap, dar eu, Ion Amariei, vă spun un singur lucru: în casa mea care este scoala, am bătut în trei cuie o Icoană; eu acum mă duc în păduri caci nu pot trăi alături de voi, iar voi, de bună voie nu plecati de aici, dar, luati aminte, din când în când mă voi intoarce în sat…de nu voi găsi Icoana la locul ei, voi nu veti mai trai, transmite-ti asta si mai departe.

Amariei Ion a fost unul dintre luptătorii basarabeni despre care nu s-a scris, doar s-a vorbit, s-a povestit, nu-l veti găsi pe google sau pe vreun alt motor de căutare, sau cum naiba se mai cheamă, în cărți nici atât, îl veti găsi in schimb povestit de salciile ce mângâie apa Prutului asa cum bunica-mea mângaia icoanele și în memoria câtorva țărani din zona Bivolari si Ungheni.
…si Amariei s-a intors în sat, asa cum le-a promis.
La scoala lui, care între timp fusese transformată în sediul local al partidului comunist, era mare veselie. Luminile erau aprinse si vreo zece tovarasi chefuiau nevoie mare pe muzica rusească difuzata de un patefon vechi. Usa clasei se deschise si în cadrul ei se înfățișă o silueta neagră încadrată de noapte si luna; era Ion, cu barba căruntă atârnându-i până la brâul înfășurat în chimir. Părul vâlvoi, nepieptănat încadra un chip de om care datorita lucirii ochilor aducea a lup. Sângele lor negru le inghetase in vine la vederea arătării de om. Ochii lui se îndreptară către peretele dinspre răsărit, încruntându-se si mai mult la nevederea luminii: v-am spus, draci ce sunteti, sa nu-mi luati Icoana! Ne-ati luat casele, pământurile, țara, dar v-am spus sa nu îl luati si pe Hristos! Dar ce vorbesc eu de lucruri sfinte, văd ca vouă vă e sete, ce bei, tovarășe Alioșa, vinul Basarabiei? Nu mai bine iti dau eu oleaca de apă sfintită din Prut? Amariei isi chemă printr-un șuierat camarazii, îl legă pe primarul comunist cu mâinile la spate, si dădu ordin să i se aducă din Prut o galeată mare cu apa. Se duse mai apoi până la subsol, unde stia el ca are într-o cămăruță ferită câteva pipete cu ajutorul carora, în urrma cu câtiva ani, ii învata pe elevi tainele chimiei; le găsise, acestea nefiind considerate periculoase de catre comunisti. Reveni in clasa, si-i spuse tovarasului: acum cred ca este cam miezul noptii, stai linistit, până dimineata te saturi de băut, dar nu vin moldovenesc, ci apa de Prut, poate asa devii si tu un pic de român, daca tot vrei sa conduci treburile pe aicea…
Si Alioșa tot a băut…până dimineata cu pipeta, căci domnul învățător era destul de meticulous și se plictisea greu, amănuntul asta uitasem sa-l spun.
Nu stiu cum si când a murit Ion; pesemne că nu de moarte bună. In schimb, îmi aduc aminte ca bunica-mea mi-a povestit ca odată a trecut Prutul pe sub apa, asa cum stia numai ea (spunea că Hristos nu uita de ea nici acolo, si că îi dă aer), si că s-a dus în pădurea de pe celălalt mal, într-un loc anume. A aprins o lumânare și s-a întors acasă cu un topor.

Generatia mea din munti

Am fost in munti cu generatia mea pentru a asculta padurea si a invata de la pietre si brazi istoria Neamului.
Am fost in munti cu generatia mea si am tacut pentru a vorbi in locul nostru lupii care au prins a urla prin ceata diminetii atunci cand noi coboram in sat spre biserica.
Am fost acolo pentru a deveni frati, camarazi si luptatori pentru Cer.
Am fost in munti cu generatia mea pentru a intalni Oameni si a invata unii de la altii ce inseamna a fi roman.
Am invatat rugaciuni, am dormit pe pamant umed de ploaie si sange, am facut impreuna foc si am mancat din aceeasi bucata de paine si carne. Am baut din aceeasi cana de fier vinul adus de pe dealuri, din Moldova, am infipt impreuna adanc, pana la prasele intr-o buturuga cutitul din Maramures, si i-am chemat in noi pe haiducii din Oltenia.

Am fost acolo cand taranii ne priveau cu lacrimi de speranta in ochi...si asta n-am sa uit niciodata; am fost la acel foc care nu ardea mana care credea in cruce, si pe care ploaia nu-l stingea caci el era viu.
Am fost in munti cu generatia mea si le spun tuturor acelor de atunci: in munti sa mergem iara, si sa gasim si vinul si cutitul si haiducii…si sa mancam inca odata din aceeasi bucata de paine.
Nu rataciti, urmati acelasi drum,
Taranii si biserica sunt tot acolo, neclintiti, la fel cum au fost si atunci.
Noi cum suntem?