Linistea noptii plina de ceata si fara de luna
nu era tulburata decat de frunzele uscate de toamna tarzie ce fosneau sub
labele enorme ale cainelui lup; aratarea ireal de mare pasea hotarata prin
padure urmand imperturbabil un traseu précis; de gat ii atarna un saculet
destul de voluminos care parea insa sa nu-l deranjeze deloc. Strabatuse deja
vreo noua kilometri de cand iesise din satul Grid, de langa Venetia de Jos
pentru a se afunda mai apoi in locul ce-l adapostea pe stapanul lui. Dupa ce
ocoli o viroaga, lupul incepu sa scanceasca stins, si la auzul lui, dintr-o
vizuina tainica iesi un om. Ingenunche langa animal si in timp ce-i mangaia cu
duiosie coama sura, ii dezlega de la gat saculetul. Scoase din el o bucata de
slanina, o pita si putina branza. Mirosi colducul de paine, si pentru o clipa
simti adierea femeii lui, a mainilor ei ce framantasera aluatul stropit cu
lacrimi. Pe om il chema Gheorghe Urdea Slatinaru si de10 ani luase calea
luptei din munti impotriva comunismului. Pentru cateva clipe cele doua
“salbaticiuni” se privira ochi in ochi; cu greu ti-ai fi dat seama care
scanteiau mai tare, caci aveau multe de povestit. In 46” cand venisera
comunistii in sat pentru a organiza “alegerile”, se lovisera de un zid greu de
rapus. Gheorghe, Ursul, cum ii spuneau taranii, datorita staturii impunatoare,
nu avusese prea multe cuvinte de schimbat cu tuterii rosii si, impreuna cu alti
fagaraseni hotarati puse mana pe ghioaga tintuita si-i lecui pe trimisii
judetenei de partid de propaganda, alergandu-i pe ulite pana ce acestia isi
luara piciorele in spate si fugira din sat. Peste cateva zile in schimb, se
intoarsera, dar nu singuri ci laolalta cu strainii. Kalasnikovul rusesc
deschise in cele din urma urnele de “vot”, dar nu si pentru Ghita care se
hotarî sa ia calea codrului. Isi imbratisa pe fuga nevasta, baga in san o
icoana pe care i-o daruise maicuta lui si pleca in munti. De caine nu putu sa
scape; desi il alunga, il batu chiar, acesta se tinu dupa el kilometric in sir,
si-l urma pana la ascunzatoarea pe care si-o improvizase in creierii muntilor.
Incercara pentru un timp sa vaneze impreuna, de cele mai multe ori le reusea,
in schimb focul necesar pregatirii bucatelor ii tradase de cateva ori si
comisarii sovietici le luara urma; reusisera insa sa scape de fiecare data,
uneori dupa confruntari destul de sangeroase. Dupa cateva luni, cainele disparu
brusc. La inceput Slatinaru crezu ca a plecat dupa vreo caprioara, sau ca se
ratacise luând drumul celorlalti partizani alaturi de care luptase de cateva
ori, dar nu…dupa cateva zile “lupul” aparu miraculos cu o desaga atarnata la
gat. Se dusese in sat, manat pesemne si el de dorul de casa. Maria, nevasta
omului, cand il vazu incepu sa boceasca, gandind ca aparitia lui este semn rau;
crezu ca i-a murit barbatul. Se linisti insa dupa numai cateva clipe cand vazu
cainele bucuos nevoie mare si dornic sa il urmeze: o apuca incet dar hotarat cu
coltii de marginea fustei si incerca sa o traga dupa el. Atunci femeia pricepu
si incepu sa planga si mai tare, dar de data asta de fericire: omul ei traia. Se
uita in ochii de jar ai salbaticiunii si-i spuse cu glas hotarat,
rugandu-se la Dumnezeu ca animalul sa priceapa: du-te la el, m-ai inteles,
du-te la Ghita! Improviza repede un pachet cu de-ale gurii fara sa scrie niciun
bilet de teama de a-l nu-l citi strainii; in schimb, imprima pe o felie de
paine cruciulita ei de la gat, care in partea de sus avea cercul cu
monograma Mantuitorului, ca semn pentru barbatul ei. Trecura de atunci noua
ani, noua sarbatori de Paste in care lupul ii aducea stapanului alaturi de o
felie de cozonac si o lumanare pe care o aprindeau amandoi cu ochii ce scaparau
amar, noua sarbatori de Craciun, de Sfanta Maria, de Sfantul Gheorghe, de
Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil…omul si lighioana strajuiau muntii
Fagarasului…si erau liberi sa priveasca cerul care, de multe ori cobora langa
ei cu mii de stele pentru a nu mai fi singuri in Romania.
In acea zi
de impletitura a toamnei cu iarna, cand frunzisul rosu aprindea petice razlete
de zapada, Gheorghe rememora nici el nu stia de ce, toate acele momente. O
presimtire crunta ii strapungea sufletul, dar in el era inradacinata adanc
credinta in Neam si in Hristos. Calea pe care si-o alesese era singura
datatoare de liniste si mantuire. Se ghemui in cele din urma incet alaturi de
lup, alungand frigul patrunzator al varfului de munte si inchise pentru o clipa
ochii .
Din toate
partile, se auzi deodata un zgmot infernal de mitraliera, gloantele zburand
aiurea insa, netintite spre el; vroiau sa-l prinda viu. Aproximativ 20 de
uniforme facute dupa model sovietic il inconjurasera. Iesi din vizuina alaturi
de caine. Coltii acestuia se infipsera cu o rapiditate de neinteles in beregata
unuia care dadea ordine; ura acele sunete aducatoare de primejdie. Se intoarse
mai apoi catre Ghita si sfasie cu miscari scurte si hotarate mainile
soldatilor ce incercau sa-l lege pe om. Eliberat, fagaraseanul rapuse si el cu lovituri
naprasnice vreo patru-cinci comuniști. Komisarul care pana atunci statu
deoparte, bagandu-si perciunii roscovani sub cascheta, scoase pistolul si cu
trei gloante bine tintite dobora lupul. Acesta cazu ca fulgerat si cu ultimle
puteri musca aprig pamantul de parca ar fi vrut sa sfarme tot raul ce-l
inconjura. Lanturile dinainte pregatite il doborara cu lovituri ingrozitoare pe
Ghita la pamant. Urletul lui de disperare se auzi pana departe,,,taranii
intelesesera ca omul si “fiara” fusesera rapuse de cei care fără credinta.
Unsprezece
ani statu Slatinaru in ocna grea. Mainile sale aspre fusesera arse de curent in
chinuri ingrozitoare, ca exemplu pentru toti acei care vor indrazni sa mai
ridice mana impotriva ciumei rosii. In inchisoare vazuse multe grozavii dar si
legase cateva prietenii pe viata.
Dupa toti
acei ani, omul se intoarse acasa la femeia lui. Un timp se inchise in el si rar
il putea auzi cineva vorbind. In schimb, taranii incepura sa vina unul cate
unul la el, pentru a-i cere un sfat de viata sau sa asculte intamplari
nerostite din munti; Ghita iesi incet incet din mutenie si redeveni acelasi om
plin de viata ca mai inainte; o durere mocnita insa ii ardea totusi sufletul…
Intr-o noapte
de vara in care Carul Mare era nefiresc de aproape de sat, omul iesi in pridvor
tragand cu nesat dintr-o pipa de alun pe care si-o mestesugise singur pentru
a-si mai alunga gandurile. Ochii sai se indreptara ca in fiecare seara spre
marginea padurii cautand ceva. …un urlet stins se auzea uneori din departare si
Ghita spera de fiecare data ca atunci cand va intoarce capul spre poarta isi va
vedea lupul alergand spre el; nu mai stia nimic de “fiara” lui draga, in minte
ii ramase numai imaginea cainelui plin de sange batjocorit de cizma unui comunist
ce vru sa se convinga ca animalul este mort. Unii tarani vorbeau ca atunci cand
luna este in nori, lupul da tarcoale satului pazindu-l de straini, altii
spuneau ca si acum mai cutreiera muntii ajutand alti luptatori, dar nimeni nu-l
vazuse in ochi…
O lacrima
ce-i statea in gat, fu oprita de glasul vessel al nevestei. Ghita tresari scurt
si-si intoarse privirea catre femeie. “Barbate, barbatele, uite ce-am gasit la
poarta…” Un pui de caine cu privire de padure statea ghemuit in bratele femeii,
privindu-l pe om cu subintelesuri numai de ei stiute…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu