Era aproape ora douasprezece noaptea, anul
1995, si tarnacopul, manuit de parintele Nicolae Streza, rasuna asurzitor in
linistea orasului si in nelinistea noastra, sfaramand lantul care tintuia in
beton masivul suport de lumanari din curtea Bisericii de Piatra din
Tg Mures. Parintele avea 70 de ani, iar noi, cei din Grupul Horea, in jur de
20. A doua zi, ne luaseram angajamentul in fata opiniei publice muresene ca vom
instala un suport de lumanari in fata statuii lui Avram Iancu de langa
Catedrala Mare Ortodoxa ce trona in centrul orasului. Nu lasasem totul pe
ultima suta de metri, in schimb fusesem destul de naivi sa credem ca un individ
care isi desfasura activitatea in cadrul Garnizoanei Militare Mures ne poate
ajuta in demersul nostru, conform promisiunilor lui; nu mica ne-a fost mirarea
cand mai sus nenumitul s-a prezentat in fata noastra cu o tabla de 30 cm
patrati care avea vreo zece gauri in ea. Atunci ne-am dat seama pentru prima
data ca stelele din armata mai fac uneori schimb de experienta si cu alte
constelatii, pentru bunul mers al lucrurilor pe pamant. La monumentului
inchinat Craisorului Muntilor, in fiecare an, cu ocazia omagierii eroului,
muresenii aprindeau sau mai bine zis incercau sa dea viata unor lumanari, care
bineinteles se stingeau destul de repede, nu inainte insa de a murdari de fum
soclul statuii, care devenea pe parcursul trecerii anilor din ce in ce mai
negru; zambetele dispretuitoare ale ungurilor care treceau pe acolo atunci cand
oamenii se chinuiau neputincios sa aprinda lumanari ma enervau la culme. Asa am
luat hotararea montarii unui sfesnic in acel loc. Aprobare de la primarie nu am
cerut (mi s-a parut ireal sa cer încuviintarea unui ungur, pentru a cinsti
memoria lui Iancu Avram), in schimb am instiintat toate institutiile statului
din judet de aceasta actiune si bineinteles presa locala. Cuvantul Liber,
principalul cotidian din Targu-Mures, condus de domnul Lazar Ladariu, un roman
prin venele caruia curge un nationalism autentic, ne-a salutat demersul cu
entuziasm, celelalte ziare romanesti anuntand insa manifestarea cu destul de
multa raceala. Gazeta ungureasca a inchis subiectul, facandu-ne extremisti.
Dupa cum va povesteam la inceputul scrierii, cu o noapte inainte de eveniment,
noi nu aveam in mainile noastre decat batjocoritorul “cadou” al insului cu
diverse grade pe umar. Disperarea era mare, caci a doua zi urma sa ne facem de
toata minunea, devenind niste “extremisti” care nu erau in stare sa se tina de
cuvant. Dumnezeu insa ne-a luminat, aducandu-l in gandul nostru pe parintele
Nicolae Streza, impreuna cu care, in trecut, organizaseram cateva conferinte,
la una dintre ele fiind invitat si duhovnicul Manastirii Recea, Parintele Ioan,
unul dintre putinii oameni care, in acele vremuri, vorbea deschis de Miscarea
Legionara in urbea noastra. Parohul Bisericii de Piatra, in curtea careia se
afla si Prima Scoala Romaneasca din Mures, desi era o ora inaintata, ne-a
primit cu zambetul pe buze, ascultand cu rabdare problema noastra. Dupa cateva
secunde, ochii au inceput sa-i scanteieze asemenea unui lup, si ne-a poruncit
scurt : “Veniti cu mine!”. S-a oprit in fata celui mai mare suport de lumanari
din curtea bisericii si m-a intrebat: “Asta e bun?”. “Pai, este foarte bun
parinte, prea bun”, am ingaimat eu. “Atunci pune mana pe tarnacopul ala, si
rupe lantul infipt in beton, ce mai astepti!”. M-am supus, dar dadeam cam cu
sfiala, ca de, deasupra capului meu, sfintii, zugraviti pe poarta lacasului de
cult si luminati de taina lunii, mi se parea ca se uitau cam mustrator la mine.
”Ia da, mai baiete, unealta aia incoace, ca vad ca esti cam timid astazi”, auzi
dupa un rastimp vocea ca de tunet a parintelui. Stelele cerului dumnezeiesc ii
argintau barba lunga si sprancenele stufoase incruntate de efortul depus.
“Gata, luati-l, maine vreau sa aprind o lumanare pentru Craisorul nostru,
altadata sa veniti direct la mine, nu va mai lasati incurcati de aia, eu sunt
batran, stiu mai multe decat va inchipuiti, oricum, sunt mandru de ideea
voastra, nu s-a gandit nimeni la asta pana acum. Hristos sa va dea putere si
fericire”. “Multumim din suflet”, i-am raspuns, suind mai apoi lumanararul pe o
masina care era mai mica decat el. Ajunsi in fata statuii, cativa politisti ne
intampina zgomotosi, cerandu-ne bineinteles documentele aprobatoare pentru actiunea
noastra. “Nu avem niciun act, ori ne lasati in pace, ori mergem la sectie si ne
intocmiti un proces verbal in care sa specificati ca ati interzis amplasarea
unui suport de lumanari in acest loc sfant. Voi nu sunteti romani?”. Trei
dintre ei s-au retras, in schimb, ceilalti doi ne-au ajutat sa descarcam
pretiosul obiect. Orologiul din centrul orasului arata ora douasprezece
noaptea. Flacara a patru lumanari se indrepta spre sabia lui Iancu. Patru
tineri, in acea noapte, au lasat somnul deoparte, si s-au gandit pana in
rasarit la destinele lor inca nescrise si la Neamul Romanesc. A doua zi, am
fost tot acolo, dar nu mai eram singuri, alaturi de noi au venit cateva mii de
romani, iar cele patru lumini se transformasera intr-o torta, menita sa-i
calauzeasca pasii lui IANCU AVRAM prin muntii Lumii de Apoi. Strainii, aflati
pe margine, nu mai zambeau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu