Parintele Ioan de la Manastirea Recea si un grup de studenti ,,nazdravani''.
O liniste adanca ne cuprinsese pe toti in momentul in care am pasit in acel Loc. Ceva se intamplase cu noi, toti trei avand senzatia ca ne aflam undeva departe de lume. Toaca incepu sa bata parca de undeva din muntii mangaiati de pasii lui Iancu Avram Atunci am putut simti pentru prima data Timpul, pe care credeam ca l-as putea chiar atinge daca as fi pus mana pe bucata aceea de lemn care rasuna precum inima lui Hristos. Era primavara si ne aflam la Manastirea Recea din Mures. Venisem pentru a-l vedea (si nu numai) pe Parintele Ioan. Stiam ca Batranul fusese fiul duhovnicesc al Sfantului Parinte Arsenie Boca, fiind condamnat la moarte pentru crezul sau romanesc de catre regimul bolsevic, in anul 1955. Sentinta i-a fost mai apoi comutata in munca silnica pe viata. A trecut prin mai toate inchisorile comuniste, inclusiv prin Aiud, fiind unul dintre cei care a rezistat reeducarii, adica Iadului. Parintele, chiar si dupa asa-zisa relaxare a regimului rosu, a fost haituit, rearestat, persecutat pana in anul 1989, semn ca a fost considerat dintotdeauna un “element” irecuperabil pentru societatea comunista. La acest Parinte venisem noi. Albul ireal al manastirii deveni si mai pregnant atunci cand un grup mic de maicute, cu haine cernite, rasari ca din senin in calea noastra, privindu-ne oarecum intrebator. Luandu-ne inima in dinti, am intrebat: “Doamne ajuta, ne spuneti va rog cum putem sa-l vedem pe Parintele Ioan?”. Maicutele schimbara rapid cateva priviri scurte intre ele, avand parca un consemn, si una dintre ele ne raspunse scurt: “Nu puteti sa-l vedeti, Parintele este obosit”. Aflasem inca din Tg Mures ca maicutele fac zid in jurul Staretului si ca se ajunge destul de anevoios la el, asa ca nu ne-am lasat descurajati. Senzatia pe care o traiai era aceea ca la doi pasi de tine se afla o comoara, pe care insa cu greu o puteai atinge. In timp ce imi framantam mintea cum as putea sa le induplec pe vajnicele pazitoare, usa unei micute chilii se deschise, si in pragul ei se ivi chiar El. Era imbracat in straie monahale simple, incins cu o curea lata la brau, barba alba precum manastirea si ochii deosebit de vii, acaparandu-ti pe loc atentia. In ciuda varstei si a suferintelor prin care trecuse de-a lungul vietii, miscarile ii erau extrem de vioaie, iar pasii mici si repezi pe care-i facea indreptandu-se spre noi iti dadeau iluzia ca nu mergea, ci plutea cu usurinta deasupra pamantului. “Cine sunteti si ce vreti?”, ne intreba cu o expresie vesela pe chip. “Sarut mana, Parinte, scuzati ca va deranjam, suntem studenti din Targu Mures, am venit sa va vedem si sa va rugam un lucru, daca aveti timp de noi…” Ne-am prezentat pe rand, spunand fiecare in ce an de facultate suntem si din ce zona a tarii venim . “Mai baieti, parca am auzit eu ceva de voi de la parintele protopop, sunteti destul de… ‘’ nazdravani’’ pe acolo prin Mures, dar mai bine asa decat niste mamaligi; vad ca tu porti si chimir!”. “ Parinte, nu suntem chiar asa ‘’nazdravani’’, incercam si noi, insa cu mijloace si puteri putine, sa ducem mai departe lupta romaneasca. De aceea am ajuns la Sfintia Voastra, v-am ruga, daca considerati ca este bine, sa participati in calitate de invitat la o serie de conferinte pe care le-am putea organiza la Casa de Cultura a Studentilor Mures”, i-am raspuns Parintelui, privindu-l in ochi. Stiam ca este vazator cu duhul, stiam ca ne va simti cu sufletul curat. “Si despre ce anume ar trebui sa vorbesc eu acolo?”, ne intreba sugubat Batranul … ”Despre destinul Neamului Romanesc”, i-am raspuns rapid si spontan, totodata, neasteptandu-ma totusi la o confirmare asa grabnica, chiar daca era oarecum indirecta. ”Sunt convins ca tinerii au ce sa invete de la Sfintia Voastra; eu stiu, sunt constient ca in mod normal nu ar trebui Sfintia Voastra sa veniti la Mures, ci noi studentii ar trebui, intr-un numar cat mai mare, sa venim aici, dar dupa cum spuneam, suntem nevrednici, de aceea este nevoie ca, prin aceste conferinte, Cuvantul sa vina la noi“. “Grea lupta ati inceput copiii mei, nu stiu daca veti izbandi, dar merita sa incercati. Voi veni la voi si va voi vorbi”.
Sala Casei de Cultura a Studentilor s-a umplut de fiecare data cand Parintele Ioan a binevoit sa ne onoreze cu prezenta. Tinerii au simtit atunci un suflu proaspat si autentic de romanism, Parintele Ioan vorbindu-le pe limba lor, nesofisticat, fara sabloane, fara lozinci ieftine, fara sa-i certe pentru ratacirile lor, fara sa le reproseze nimic. La conferinte lumea era destul de pestrita, veneau rockeri pletosi, plini de tatuaje, care mai de care mai ciudate, tineri sau batrani, bogati sau saraci, studenti fideli ai barurilor si discotecilor sau, dimpotriva, cuminti si “neiesiti in lume”, repetenti sau viitori sefi de promotie, cu doua carti citite la toata viata lor sau, dimpotriva, cu cateva biblioteci parcurse. Indiferent insa de aceste criterii lumesti, toti, dar absolut toti, plecau mai apoi acasa cu sufletul mai usor, si mai ales cu nadejde, caci asta ne dadea Parintele: puterea Credintei in Hristos si in Neam. Intr-un fel, Parintele Ioan schimba vietile fiecaruia dintre noi. Batranul trecut fara pata prin inchisorile comuniste reusea sa deschida usa sufletelor noastre.
Astazi El ne vegheaza din Ceruri, si de fiecare data cand un nor alb se opreste intr-un varf de munte, am senzatia ca deasupra lui zaresc doi ochi vii, cercetand cu iubire Romania.
O liniste adanca ne cuprinsese pe toti in momentul in care am pasit in acel Loc. Ceva se intamplase cu noi, toti trei avand senzatia ca ne aflam undeva departe de lume. Toaca incepu sa bata parca de undeva din muntii mangaiati de pasii lui Iancu Avram Atunci am putut simti pentru prima data Timpul, pe care credeam ca l-as putea chiar atinge daca as fi pus mana pe bucata aceea de lemn care rasuna precum inima lui Hristos. Era primavara si ne aflam la Manastirea Recea din Mures. Venisem pentru a-l vedea (si nu numai) pe Parintele Ioan. Stiam ca Batranul fusese fiul duhovnicesc al Sfantului Parinte Arsenie Boca, fiind condamnat la moarte pentru crezul sau romanesc de catre regimul bolsevic, in anul 1955. Sentinta i-a fost mai apoi comutata in munca silnica pe viata. A trecut prin mai toate inchisorile comuniste, inclusiv prin Aiud, fiind unul dintre cei care a rezistat reeducarii, adica Iadului. Parintele, chiar si dupa asa-zisa relaxare a regimului rosu, a fost haituit, rearestat, persecutat pana in anul 1989, semn ca a fost considerat dintotdeauna un “element” irecuperabil pentru societatea comunista. La acest Parinte venisem noi. Albul ireal al manastirii deveni si mai pregnant atunci cand un grup mic de maicute, cu haine cernite, rasari ca din senin in calea noastra, privindu-ne oarecum intrebator. Luandu-ne inima in dinti, am intrebat: “Doamne ajuta, ne spuneti va rog cum putem sa-l vedem pe Parintele Ioan?”. Maicutele schimbara rapid cateva priviri scurte intre ele, avand parca un consemn, si una dintre ele ne raspunse scurt: “Nu puteti sa-l vedeti, Parintele este obosit”. Aflasem inca din Tg Mures ca maicutele fac zid in jurul Staretului si ca se ajunge destul de anevoios la el, asa ca nu ne-am lasat descurajati. Senzatia pe care o traiai era aceea ca la doi pasi de tine se afla o comoara, pe care insa cu greu o puteai atinge. In timp ce imi framantam mintea cum as putea sa le induplec pe vajnicele pazitoare, usa unei micute chilii se deschise, si in pragul ei se ivi chiar El. Era imbracat in straie monahale simple, incins cu o curea lata la brau, barba alba precum manastirea si ochii deosebit de vii, acaparandu-ti pe loc atentia. In ciuda varstei si a suferintelor prin care trecuse de-a lungul vietii, miscarile ii erau extrem de vioaie, iar pasii mici si repezi pe care-i facea indreptandu-se spre noi iti dadeau iluzia ca nu mergea, ci plutea cu usurinta deasupra pamantului. “Cine sunteti si ce vreti?”, ne intreba cu o expresie vesela pe chip. “Sarut mana, Parinte, scuzati ca va deranjam, suntem studenti din Targu Mures, am venit sa va vedem si sa va rugam un lucru, daca aveti timp de noi…” Ne-am prezentat pe rand, spunand fiecare in ce an de facultate suntem si din ce zona a tarii venim . “Mai baieti, parca am auzit eu ceva de voi de la parintele protopop, sunteti destul de… ‘’ nazdravani’’ pe acolo prin Mures, dar mai bine asa decat niste mamaligi; vad ca tu porti si chimir!”. “ Parinte, nu suntem chiar asa ‘’nazdravani’’, incercam si noi, insa cu mijloace si puteri putine, sa ducem mai departe lupta romaneasca. De aceea am ajuns la Sfintia Voastra, v-am ruga, daca considerati ca este bine, sa participati in calitate de invitat la o serie de conferinte pe care le-am putea organiza la Casa de Cultura a Studentilor Mures”, i-am raspuns Parintelui, privindu-l in ochi. Stiam ca este vazator cu duhul, stiam ca ne va simti cu sufletul curat. “Si despre ce anume ar trebui sa vorbesc eu acolo?”, ne intreba sugubat Batranul … ”Despre destinul Neamului Romanesc”, i-am raspuns rapid si spontan, totodata, neasteptandu-ma totusi la o confirmare asa grabnica, chiar daca era oarecum indirecta. ”Sunt convins ca tinerii au ce sa invete de la Sfintia Voastra; eu stiu, sunt constient ca in mod normal nu ar trebui Sfintia Voastra sa veniti la Mures, ci noi studentii ar trebui, intr-un numar cat mai mare, sa venim aici, dar dupa cum spuneam, suntem nevrednici, de aceea este nevoie ca, prin aceste conferinte, Cuvantul sa vina la noi“. “Grea lupta ati inceput copiii mei, nu stiu daca veti izbandi, dar merita sa incercati. Voi veni la voi si va voi vorbi”.
Sala Casei de Cultura a Studentilor s-a umplut de fiecare data cand Parintele Ioan a binevoit sa ne onoreze cu prezenta. Tinerii au simtit atunci un suflu proaspat si autentic de romanism, Parintele Ioan vorbindu-le pe limba lor, nesofisticat, fara sabloane, fara lozinci ieftine, fara sa-i certe pentru ratacirile lor, fara sa le reproseze nimic. La conferinte lumea era destul de pestrita, veneau rockeri pletosi, plini de tatuaje, care mai de care mai ciudate, tineri sau batrani, bogati sau saraci, studenti fideli ai barurilor si discotecilor sau, dimpotriva, cuminti si “neiesiti in lume”, repetenti sau viitori sefi de promotie, cu doua carti citite la toata viata lor sau, dimpotriva, cu cateva biblioteci parcurse. Indiferent insa de aceste criterii lumesti, toti, dar absolut toti, plecau mai apoi acasa cu sufletul mai usor, si mai ales cu nadejde, caci asta ne dadea Parintele: puterea Credintei in Hristos si in Neam. Intr-un fel, Parintele Ioan schimba vietile fiecaruia dintre noi. Batranul trecut fara pata prin inchisorile comuniste reusea sa deschida usa sufletelor noastre.
Astazi El ne vegheaza din Ceruri, si de fiecare data cand un nor alb se opreste intr-un varf de munte, am senzatia ca deasupra lui zaresc doi ochi vii, cercetand cu iubire Romania.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu