Turla bisericii spaniole se prabusi cu zgomt
asurzitor peste cadavrele calugaritelor in uralele soldatilor rosii.
Comandantul batalionului de artilerie din brigada a 11-a "Venceremos"
isi felicita gradatii in limba rusa, pastrandu-si totusi accentul
matern. In Spania, in timpul razboiului civil, subalternii il cunosteau
sub numele de Walter Roman. Cei cu acelasi sange stiau ca il cheama
Ernest Neuländer, apropiatii strigandu-l Ernő. In urma cu cinci ani, il
cunoscuse pe Miklós Goldberger,
functionar Komintern, membru in Biroul Politic al Partidului Comunist.
La 18 ani, Ernest Neulander pornise deja pe drumul Satanei pe care avea
sa o slujeasca si in Spania, acolo unde in 1936 fortele nationaliste
conduse de generalul Franco au reusit sa infranga trupele Armatei Rosii,
trimise acolo intr-o incercare disperata de prindere a Europei intr-un
cleste rosu.
Cu o miscare hotarata, tanarul de 29 de ani infipsese
inapoi troita in pamant. Puterile ii fusesera puse la incercare destul
de greu in ultimii ani si se mira un pic de usurinta cu care reusise sa
reimpamanteze crucea; tarana era totusi destul de moale, plouase mult si
rece zile in sir pe versantul nordic al Muntilor Fagarasului, dar Ion
Gavrila Ogoranu deja nu mai simtea nici zloata, nici zapada si nici
frigul; era prea mult sange in pamant. Ion era convins ca izbanda sa se
datora camarazilor cazuti pentru Neam, numai ei ar fi putut inmuia inima
lui Dumnezeu. Prin botezul crestin, alesese sa lupte pentru Hristos.
Stramosii lui intrasera alaturi de Mihai Viteazul in Alba Iulia ,
luptasera impreuna cu Stefan cel Mare impotriva paganilor, si spusesera
“No hai” laolalta cu Iancu Avram. Era convins ca toti martirii Neamului
il ajutasera atunci sa infinga inapoi Crucea in pamant. Hristos din
cer, ii zambea, dandu-i dreptate; un soare molcom, il rasplatea pe
tanarul luptator anticomunist, incalzindu-i oasele greu incercate.
Romanul alesese calea muntilor, calea luptei anticomuniste. El si ai lui
se numeau Armata Nationala Romana, mandri ca exista un colt din Regatul
Romaniei care nu-si plecase capul in fata ocupantului. In acel timp,
Walter Roman era general-maior in armata "romana" sau mai bine zis in
armata sovietica de ocupatie. Se reintorsese pe un tanc sovietic, ca
locotenent-colonel în cadrul Diviziei tradatoare Horia, Closca si
Crisan, constituita din prizonieri de razboi romani aflati in URSS, care
au ales sa treaca de partea inamicului
1990 - Cu putin timp inainte
de a incepe jurnalul de stiri de la televizor, Badia Ogoranu se aseza
in fotoliul sau din micuta odaie a casei, incalzita de o soba de
teracota. Anii trecusera frumos peste el, iar sprancenele albe si
stufoase il faceau sa semene oarecum cu un vultur rar din Carpati; ochii
sai albastri se inchisesera pentru un moment, instinctiv, atunci cand
lumina stridenta a micului ecran patrunsese in incapere. Stirile
incepusera cu imaginea primului-ministru al Romaniei. Petre Roman le
vorbea romanilor despre revolutie, democratie si economie de piata.
Badia se lasa un pic pe spate, trase aer in piept cat sa-i ajunga pentru
o mie de ani. Stinse televizorul, isi facu rugaciunea de noapte
deschizand mai apoi larg fereastra; de undeva de acolo din munti, lupii
ii sopteau ca nu pot fi omorati, stelele lui Hristos sareau clipocind
printre ramurile verzi ale brazilor pe care-i intalnise cu multi ani in
urma, pe cand acestia erau pui. Padurea din jurul casei, vrajita de
ceata, si tulburata de nelinistea Omului, ingana: “danseaza ursul
romanesc/de 2000 de ani danseaza/l-au prins de pui in miez de codru/hei
codrul ala-l tot viseaza/dar sa mai scape nu e modru”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu