Ionut, un roman omorat de unguri.

In anul 1995 un roman a fost omorat de unguri, etnici unguri, intr-un sat vecin cu Deda de Mures. A fost taiat cu un cutit, deoarece a indraznit sa cante romaneste la discoteca sateasca si sa danseze o unguroaica. Cateva ore mai tarziu si-a dat viata la spital. Cu o seara inainte am stat la masa cu el , ochi in ochi, la o vorba romaneasca. Il chema Ion; in acea noapte vorbisem cu vreo 20 de tineri, fiecare cu preocupari aparent diferite, dar cu un singur crez: romanesc. Doi dintre ei, cu brate mai vanjose, participasera alaturi de noi la actiunea de munca voluntara pentru construirea Catedralei romanesti din cartierul Tudor, orasul Tg Mures; oamenii din sat ne stiau asadar ca suntem baieti hotarati, chiar daca le paream totusi un pic cam ciudati, deoarece atunci cand poposeam la hanul comunei , vorbeam mai mult despre Avram Iancu, Horea, Corneliu Codreanu, spunandu-le totodata ca daca va veni vreun strain pe la ei pentru a cumpara pamant sa nu vanda nici un petic de ogor. " Ia uite ma ce griji mari au astia micii", ne mai luau cateodata, cu tandrete, peste picior dedenii.
Peste cateva zile avea sa vina 1 Decembrie, sufletul tarii, la fel ca si al Grupului Horea, organizatie nationalista din Targu Mures, era cu nor, razvratire si tristete; strainii din exterior, de pe atunci isi faceau loc in Romania, fara a fi auziti de prea multa lume, iar cei din interior se pregateau deja pentru ridicarea granitelor interioare. NOI, pe plan politic eram cam singuri, in schimb, Biserica si Armata din Mures ne privea, atat cat se putea, cu simpatie. Dupa o scurta sedinta de Grup , ne-am hotarat sa ne reintoarcem in Deda, de dat asta "oficial", cu o coroana de flori, de 1 Decembrie, pe care sa o depunem in centrul comunei, la Monumentul Eroilor din curtea primariei, pentru a-i cinsti pe soldatii romani cazuti in razboaie, dar si pe Ionut. Puseseram cu totii bani si comandaseram o coroana imensa de flori, care cu greu incapuse pe usa micuta a trenului personal, lumea zgaindu-se la noi ca la urs. Eram cu totul sapte insi, imbracati in negru si cu chimire maramuresene la brau. Nu anuntasem ca venim, vrand sa le facem oamenilor o surpriza, dar nu a fost decat pe jumatate asa; la coborarea din tren, am fost intampinati zgomotos de catre nelipsita ceata de copii care-si asteptau cu nerabdare parintii plecati la oras, in speranta ca vor capata o bomboana sau chiar o ciocolata straina. "Au venit studentii, au venit studentii, cu un copac mare de flori!" Ca niste albine zarghite au roit mai apoi pe ulitele satului pentru a raspandi inedita veste. Prima suta de metri am strabatut-o singuri, dar mai apoi, in spatele nostru incepuse sa se adune lume, dupa un kilometru( gara era destul de departe de centru), aveam cu noi aproape o suta de oameni; am vrut la un moment dat sa-i spun ceva camaradului din dreapta mea, dar mi-am dat seama ca nu mai puteam vorbi: ma inecasera lacrimile pe care cu greu le puteam stapani, niciunul dintre noi de fapt nu putea sa pronunte ceva; multimea la randul ei, tacea. Cand am ajuns la monument, primarul s-a speriat pentru o clipa, crezand ca a venit prefectul de Mures neanuntat. Directorul liceului, tatal unui prieten de=al nostru, l-a calmat rapid, spunandu-i cateva vorbe lamuritoare. Oficialitatile comunei ne-au facut loc, reusind astfel sa depunem coroana. "Avram Iancu traieste prin noi, cei care suntem prezenti aici. Dumnezeu sa-i odihneasca pe eroi." Asta le-am spus din partea Grupului Horea celor cinci sute de sateni care au fost atunci acolo. La plecare, romanii ne-au condus pana la tren, dandu-ne o gramada de traistute cu mancare si doua damigene de palinca. "Hristos sa va ocroteasca, copii, noi n-am mai vazut studenti de la oras care sa vina la noi cu coroane de flori, sunteti ai nostri". De undeva de sus, Ionut ne zambea; incepuse sa ninga...