Nu uit, nu iert.
Fiind creștin ortodox pot ierta răul care mi s-a făcut mie personal, ca om; dar nu este în căderea mea să iert răul făcut de cineva Neamului meu. Cine sunt eu să iert în numele Neamului, în numele poporului? Pur și simplu nu am ”competența” necesară.
Unul dintre ultimii români din Vârghiș, sat aproape complet maghiarizat din Covasna, trage clopotul ce abia se mai ține de lemnele ce scârție din toate încheieturile la fiecare bătaie de Inimă. Cum pot eu să-i iert pe cei care-au ucis aici Neamul meu? Pe cei care au îngropat aici România? Le-au schimbat românilor limba, credința, până și numele de pe morminte. Nici acolo nu--i lasă sa fie români. Numai ochii lui Nicolae nu i-au putut schimba. Au rămas negri precum pământul ce acoperă crucile celor vechi. Pietrele ce răsar din țărână mai ne spun acum că aici, odată, eram noi. Nu, nu pot ierta palma ce smulge chiar si acum lacrimi din aceste pietre care ca niste brațe disperate se înalță din iarbă, încăpățânându-se peste veacuri să strige Prezent. Un strigăt ce străbate toate straturile Istoriei, un strigăt ce se va auzi, neîntrerupt, ca un Clopot al căruit glas nu poate fi frânt, până la Judecata de Apoi. Cu el, ne vom prezenta în fața Lui, ca Neam; în fața Lui Dumnezeu voi spune, iartă-mă Doamne că n-am putut să-i iert.
Pe cei care au ucis generații, pe cei care-au legat în lanțuri Sfinți, Martiri si Eroi, pe cei care au vândut pe arginti păduri și munți și aur. Pe cei care-au schimbat destine si-au omorât poeți, si versuri au încatusat. Pe cei care au tras pe roată, si Voievozi au ucis. Pe cei ce vor sa înfrânga Grădina Maicii Domnului, România!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu